╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    Loro cucinano, 2002. [+18]

    Distribuiti

    bunnylover537
    Inactiv
    Inactiv

    Mesaje : 8

    Data de înscriere : 28/08/2016

    Loro cucinano, 2002. [+18]

    Mesaj Scris de bunnylover537 la data de Lun 29 Aug 2016 - 11:30

    NB. Acesta este un fic care a luat nastere din posturi rp din trecut, combinate, cu adaugari. Toate posturile imi apartin si se refera la doua personaje ale mele, pe care nu am avut ocazia sa le pun in interactiune directa in rp pentru ca, well, nu poti face rp in unul  Laugh Universul este Harry Potter, in afara timpului lui Voldemort (deci Harry ar avea, in fic, vreo 20 si ceva de ani). Personajele sunt originale, nu apar cele canon din HP. Ca sa nu apara confuzii, am pus ca subtitluri numele personajului din perspectiva caruia este scris postul.
    Later edit: am pus si data in subtitlu pentru precizie. Posturile nu sunt in ordine cronologica si ar putea fi confusing

    Johan
    septembrie 2002

    Domnul Alastor Joyce, la respectabila varsta de 61 de ani, redusese drastic din frustrarile sale de tinerete: purta doua nume, si acelea semnificative din punct de vedere istoric, si pe vremuri isi facuse un scop din a se face si el remarcat, in ciuda acestui fapt. Acum, se declara multumit - nu grozav de multumit, nu se imbatase niciodata in mandrie sau in alte chestiuni josnice de acelasi tip - dar suficient de multumit cat sa se retraga din sefia aurorilor.
    Nu-i fusese usor, desigur. Petrecuse 40 de ani tratandu-se cu Alka-Seltzer plutind in whiskey si studiind gama de medicamente de durere, ca sa poata rezista anilor de munca. Sefia sa fusese relativ scurta, ca un soi de relaxare dupa ani intregi de ascensiune graduala pe scara sociala.
    Astazi, domnul Alastor Joyce se delecta cu privelistea din beciul sau. Bine, nu se putea spune ca privirea sa era...admirativa, din moment ce respira acum incet, sub sedative. Aveau sa treaca inca cel putin 24 de ore pana avea sa realizeze unde se afla, cat de strans era legat, si cat de grijuliu erau aliniate perfuziile cu glucoza langa el, ca sa-l mentina in viata.
    Era si obosit, nu dormea doar din cauza sedativelor. Tocmai avuse parte de una din cele mai de soi confruntari din viata sa.

    Si atacatorul sau, la fel. 
    Se putea spune cu usurinta ca domnul Joyce cersise un astfel de deznodamant. Sotia, la doi metri sub pamant de ani si ani de zile. Copiii, imprastiati in toate colturile lumii (hm?). Un atac era plauzibil. Ar fi putut sa moara, sa se trezeasca fara nicio bogatie.
    Dar nu murise, nici nu-i lipsea nimic din casa...cu exceptia mai multor costume de haine, ceasurilor de mana, a baghetei. 
    Desi in varsta, se luptase cu deosebit curaj cu atacatorul, care paruse sa aiba o treime din anii sai de viata.

    Insa Johan se asteptase la asta. Stia foarte bine cu cine are de-a face. Isi facuse temele, cum s-ar spune. Anuntul ca Alastor Joyce va face parte din juriul Turnirului Caselor fusese facut devreme - cum presa adora sa-si vare coada - si ii daduse destul timp cat sa-l poata studia. 
    Poate nu chiar suficient, dupa cum avea sa descopere peste ceva timp.
    Singurele puncte slabe ale barbatului erau date de varsta, oboseala, stres. Pe de alta parte, in punctul culminant al bataliei, inexpresivitatea dura a acestuia fusese brusc intrerupta de uluire, si un 'tu' harsait, ca dupa o mie de tigari. Desi domnul Joyce nu fuma, ci doar bea un ocazional whiskey Single Barrel.
    Ei bine, un Obliviate avea sa le rezolve pe toate. L-ar fi facut si acum, insa trebuise sa-l sece de puteri pe domnul Alastor pentru a-l putea tintui la pamant. Chiar ii fusese teama ca va muri.
    Insa rezistenta ii era demna de fosta titulatura de sef al aurorilor. Si de o alta meserie, pe care Johan nu o cunostea inca...

    Dupa batalia lor, petrecuse inca o jumatate de ora, dezbracandu-l incet pana la piele, fara niciun soi de interes sexual. Inregistra fiecare detaliu fizic observat intr-un registru dedicat lui Alastor Joyce, pe Aleea Datelor.
    Se transforma gradual, pe masura ce inregistra fiecare lucru, parand ca imbatraneste de la picioare in sus. Observa, insa, ca domnul Joyce arata surprinzator de bine pentru varsta lui.
    Timbrul vocal il inregistrase deja in momentul confruntarii, insa parca nu fusese destul.
    "Imperio." ii spusese, cu dulceata dura a primei incercari de a vorbi cu vocea lui. "Domnule Joyce, spuneti-mi si mie ce-ati facut ieri."
    Impuse fluctuatii in voce cu ajutorul baghetei, facand notatii mintale pana se declara multumit - ar mai fi abuzat de bunatatea barbatului aflat sub Imperio, insa era mult, mult prea slabit ca sa mai poata indura.
    Parasi casa dupa efectuarea catorva vraji finale, care facura cladirea sa para in renovare. Gesturile i le studiase pe parcursul ultimelor saptamani, si acum ii venira natural, din dosul mintii sale.

    Ajunse la Hogwarts prin Aparitie la bariera vrajilor sale de protectie. Facu o plimbare lunga in jurul castelului, privind pe geamurile salii mari. Domnului Joyce nu-i placeau festivitatile, mai ales cand ce se celebra era introducerea unor copii intr-o competitie in care isi puteau pierde viata.
    Pentru Johan, competitia era privilegiul perfect de a studia terenul inamic al castelului, de a afla mintile stralucite din el...si de a-i bulversa pe cei din jurul sau.
     
    Dar si Johan era bulversat.
    De unde si pana unde un atat de sigur ‘tu’?

    Heaven's Calling
    Membru
    Membru

    Sex : masculin

    Mesaje : 321

    Data de înscriere : 22/07/2013

    Re: Loro cucinano, 2002. [+18]

    Mesaj Scris de Heaven's Calling la data de Mar 30 Aug 2016 - 22:30

    Am zis că îți citesc ficul, așa că iată-mă.
    Ținând cont că e abia primul capitol, nu pot spune prea multe. Ai început într-un mod atât misterios, cât și interesant. Mă face să-mi pun multe întrebări legate de continuare, ceea ce înseamnă că te pricepi. Laugh
    Nefiind familiar cu HP, nu știu cum e treaba cu universul ăsta. *da, nu am văzut/citit HP Laugh* Dar faptul că nu știu despre ce e vorba îmi permite să-ți savurez creația fără a face legătura cu cărțile/filmele.
    Stilul tău e elegant și cursiv și știi să descrii destul de bine din ce am văzut eu. Îmi place. *-*
    Nu știu ce să mai spun, deci o să închei aici și o să mai spun doar că abia aștept să aduci următorul capitol.
    Spor la scris! ^^

    bunnylover537
    Inactiv
    Inactiv

    Mesaje : 8

    Data de înscriere : 28/08/2016

    Re: Loro cucinano, 2002. [+18]

    Mesaj Scris de bunnylover537 la data de Mar 6 Sept 2016 - 14:13

    ooc. Multumesc mult pentru aprecieri! Intr-adevar, ficul nu o sa fie legat de HP atat de mult incat sa nu-l poata citi cineva neimplicat. Sunt anumite elemente din HP de care ma voi folosi, dar acum ca stiu ca exista cititori fara cunostinte despre lumea respectiva, o sa pun note explicative in capitolele cu un astfel de continut.




    Alastor
    1992, o zi de 3




    Principial, psihanaliza se ocupa cu traume adanc sadite in sufletul si mintea clientului. Din aceasta perspectiva simplista, un observator fara prea mari cunostinte ar putea spune ca a practica psihanaliza nu implica atat de multe riscuri, deoarece este vorba de un nucleu psihotic format cu ani in urma, stabil, ferm, care nu poate aduce surprize. De altfel, ani de-a randul, psihanaliza a fost criticata drept o metoda “de lux”, costisitoare, fara merite care sa justifice durata ei exorbitanta si rezultatele deseori absente. In insasi definitia ei, rezida riscul. Un psihanalist eficient isi va petrece, cu siguranta, deosebit de mult timp cu clientul, in incercarea de a da la o parte “pamantul” ce acopera “rasadul”: anii acumulati si diversele metode de aparare mai mult sau mai putin detaliate, toate mascand adevarata cauza a simptomelor (uneori, chiar semnelor) actuale. Dar momentul in care terapeutul incearca sa dea cu toporul in rasad (indirect, facandu-l pe client sa ridice instrumentul si sa dea, cu sete sau fara, in “pricina tuturor relelor”), acela este crucial si poate naste riscuri de o infinitate de ori mai puternice decat in alte metode psihoterapeutice. Reactiile bulversante, aberante, chiar violente si amenintatoare de viata,  pot surveni chiar si atunci cand psihanalistul pur si simplu il ajuta pe client sa “faca lumina”, si atat, fara ca macar sa apuce sa atace trauma determinanta. De ce? Nucleul respectiv este rodul unor ani de “munca”, iar inradacinarea sa in firea persoanei in cauza poate fi comparata cu cea a unui stejar de sute de ani. El nu este evident (in ciuda dimensiunilor lugubru de mari), poate sa para absurd la o prima vedere, si momentul in care clientul incepe sa-l vada poate da nastere unor trairi specifice, chiar, tulburarilor de personalitate sau comportamentale. Nu oricine poate indura adevarul, si nu oricine poate reteza o parte din sine din radacina, constientizand zdruncinarea.
     
    Domnul Alastor Joyce, la respectabila varsta de 51 de ani, avea o viata plina ochi, dar care nu putea sa-l suplineasca in interior.  Soneria telefonului pentru programari il scula de la masa unde lucra la un nou manuscris de carte – al optzeci si patrulea alineat introductiv pentru capitolul al treilea, intr-un sfarsit, suna satisfacator pentru standardele sale. Ridicandu-se, privirea sa analitica scana fragmentul pe diagonala. Zambi, insa prea putin cat fata sa obosita sa para miscata, cu adevarat, din punct de vedere expresiv. Merse pana in capatul celalalt al biroului sau.
    Telefonul de programari era prins intr-un suport de perete, pe colt, la iesirea inspre holul de intampinare al pacientilor. Pe peretele adiacent, se afla o oglinda, de parca, cu sadism, ar fi vrut sa arunce un ochi asupra felului in care arata inainte si dupa fiecare intalnire cu un client. Dar si atunci cand discuta la telefon cu unul din ei.
    Intocmai precum scrisese, nu este necesar ca un soc sa vina brusc atunci cand nucleul de origine al unei trairi se gaseste adanc sadit. Trebuie doar dat la iveala.
    Confruntat.
    ”Alo?”
    “Tata?”
    Joyce se privi in oglinda, intalnind probabil cea mai ambigua pereche de ochi observata la sine in existenta. Lasase telefonul sa se sprijine pe umar, acoperind microfonul. Vibratia se auzise la celalalt capat al firului si femeia continua sa vorbeasca. Nu putea sa inteleaga cuvintele de la acea distanta, ele alcatuind un zumzet diform pe care stia ca nu-l mai poate ignora mult timp.
    Pupilele nu-si mai privira reflexia si scanau suprafata oglinzii punct cu punct, evitand, aproape la perfectie, conturul propriului trup. Ridica receptorul la ureche.
    ”Nikki.”
    “Pot sa vin sa te vad? Candva... zilele astea...daca ai timp.”
    Sa ceri permisiune sa vezi un om, dupa douazeci de ani in care, aparent, nu s-a interesat de tine! Era, fireste, vorba de un miracol, nu de buna crestere. Mana libera a lui Alastor urmarea conturul oglinzii.
    ”Si... mama?”
    Era mult mai usor sa-i zica mama, desi nu fusese nici o miime din acest cuvant, si mult mai greu sa-i spuna pe numele pe care nu-l recunostea majoritatea timpului.
    “M-am asigurat.”
    Fireste ca se asigurase, avand in vedere  faptul ca, pana acum, conversatia ar fi fost intrerupta de o mie de ori de tipetele, scrasnetele, urletele, amenintarile...
    Tipice.
    ”Vino doar daca te-ai asigurat. Promite-mi ca nu risti nimic.”
    “Promit. O sa fie ora 5. Ziua cand ma sunai mai frecvent, aduna.”
    Nikki decupla conversatia. O suna de obicei in zilele de 25, cand mama isi lua reteta, la care psihiatrul adauga o doza modica de calmant. Adunat, data de 7. Privi in calendar, era in 3. Nu marca ziua de 7. Avea sa retina, oricum.
     
    1971, tot o zi de 3, la ora 3


    3 dimineata. Brian Webbs se ridica metodic din pat, desi usa de la intrarea casei sale parca urma sa fie scoasa din balamale de furtunoase batai. Ploua torential, fara fulgere, fara luna. Isi pastra judecata limpede cu calmul sau inexplicabil deseori, cautand sub pat, intre saltea si barele transversale de lemn.
    Scoase pistolul de acolo. Trase halatul pufos, dar serios pe el, punand arma in buzunar. Bataile se inteteau. Crapa usor geamul de la camera sa, ce dadea in curtea din spate. Tipetele fusesera infundate de zgomotul torentelor ce izbeau tabla, dar cu calea deschisa, ele patrunsera cu forta in dormitorul sau. ”Brian! Te rog... te rog, Brian!”
    Rugator si violent in acelasi timp. Joyce asta avea sa-l ingroape. Capul lui Brian se misca alene, cand intr-o parte, cand in alta, alcatuind un ‘nu’ prelung in aer, un ‘nu’ cu care nu prea stia nici el la ce se refera. Dar miscarea era sigura, la fel precum cea cu care lasa pistolul sa alunece sub pat.
    Il primi pe barbatul mai tanar, ud leoarca. Alastor Joyce, psihoterapeutul pe care il superviza si forma, arata a nimic din imaginea pe care si-o formase despre el.  Acesta nu trecu mai departe de holul de intrare, refugiindu-se intr-un colt adiacent usii prin care patrunsese, continuandu-si plansul patetic. Statea aproape ghemuit, privindu-si neputincios mainile rosii, zvacnind de forta cu care se izbisera cu putin timp mai devreme.
    ”Nenoroceste-ma, distruge-mi cariera, daca vrei, Brian. Zi colegiului ce dracu’ vrei, dar eu... eu o sa fiu las! S-a sfarsit, eu nu mai pot!” Se prelinse pe perete pana ajunse cu totul pe jos, facut covrig, zguduindu-se de plans.
    Brian Webbs nu schitase niciun gest. In cele din urma, pleca iar in dormitor, puse pistolul la locul sau si se intoarse cu un schimb de haine curate, de-ale sale.
    “Nu e niciodata doar schizofrenie, Joyce. Nimeni nu trebuie sa fie fortat sa traiasca alaturi de o astfel de persoana, in ciuda iubirii. Un salvator se implica doar daca se pune pe sine in siguranta intai... altfel, el trebuie salvat.”
    ”Tu esti in siguranta, de ce nu ma salvezi?”

    Calmul lui Brian ramasese de neperturbat, insa pe figura sa se putea percepe o usoara schimbare , in sens meditativ. Apoi, ca la un semn, incepu sa-l dezbrace de haine, intocmai precum mereu stia sa-l dezbrace si psihic.

      Acum este: Vin 9 Dec 2016 - 21:18