╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    Acum înțelegi?

    Distribuiti

    AnnikiWhite
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 23

    Data de înscriere : 24/08/2016

    Acum înțelegi?

    Mesaj Scris de AnnikiWhite la data de Mier 24 Aug 2016 - 23:54

    Prefata


    Nu scriu asta pentru ca sunt o persoana neinteleasa sau altceva, ci o scriu pentru ca este singurul mod in care pot intelege cu adevarat. Sa devin personajul. Asa ca l-am creeat pe Nathan. Bine, ok, nu l-am creeat propriu-zis, el exista sub alt nume. Si sper sa pot sa il inteleg. Si daca tot scriu, o sa impart asta si cu voi. 
    Nu promit sa postez regulat. Pentru ca e doar o poveste in care incerc sa vad lumea din alt unghi. Asa ca, sper sa va placa. Si sa nu va imaginati ca tot ceea ce scriu este sau a fost real. Da, la inceput poate o sa fie, dar apoi o sa fie mai mult fictiune. Pentru ca sunt scriitoare, nu reporter Smile
    Daca ajungi sa citesti asta, Nathan, stii cum a aparut povestea.



    1. Eu


    Ma numesc Nathan Beckham. Nu, nu are nici o legatura cu familia Beckham si m-am saturat de oamenii care intreaba asta. Am 15 ani, adica ma rog fac 16 in cateva saptamani. Sii... da. Cam asta ar fi... cred.
    Sunt obsedat de muzica; stiu sa cant la 5 instrumente, printre care si tobe, si cant in cor. Imi place sa fac poze, mi se pare ca arata diferit fata de realitatea cu care suntem obisnuiti. Fac asta de vreun an si jumatate, si imi place la nebunie. Acasa... ma rog. Nu-mi prea place sa dau pe acolo. Am trei frati mai mici, unul de 14 ani, unul de 11 ani si ultimul de 1 an jumate. Ei sunt oarecum in regula, mai ales ala mic pe care il iubesc la nebunie. Tata... si el e destul de ok. Are o firma de software si pot sa ma mandresc cu faptul ca lucrez chiar mai bine decat majoritatea angajatilor lui. Mama in schimb... e ingrozitoare. O urasc. Parca are ceva cu mine, se poarta de parca sunt posedat sau ceva si il tine pe Satan in casa ei. Abia astept sa plec de aici, nu o mai suport!
    Traiesc mai mult din sedintele foto, singura chestie ca vin acasa ca sa profit de Wi-Fi si de camera mea infernala care e un fel de loc de depozitare al infernului. Ma rog.
    De parca toate astea nu sunt de ajuns, sunt hipersensibil si depresiv. Cand nu imi iau medicamentele seara, a doua dimineata e de cosmar. Fac crize si atunci e cel mai rau. Mama mea cea buna de nimic ma incuie in camera si ma lasa acolo pana ma calmez, de parca as fi vreun copil care se da cu fundul de pamant pentru ca vrea o jucarie. Ultima data cand s-a intamplat asta am facut ca naiba, ma taiasem cu un cutter si eram plin de sange, si voiam sa ma arunc pe fereastra, nici nu imi amintesc cum de m-am calmat. Cred ca am lesinat, pentru ca m-am trezit la spital. Logic, ai mei nu erau acolo. Noroc ca avusesem bani in buzunarul de la pantaloni si telefonul. M-au lasat sa plec si am luat un taxi. Cand am ajuns acasa, toti se comportau ca si cand nu existam. Am sters pata rosie din camera si mi-am luat aparatul ca sa fac niste poze. In orice caz, asta a fost prin septembrie, si ma rog.
    Asaa... ce mai pot spune despre mine? Ma duc la psiholog pe ascuns, la scoala. Ai mei nu stiu, cred ca mama ar face o criza de nervi. Dar nu-mi mai bat capul de mult cu asta. E rau doar cand ma enerveaza pentru ca atunci ma tai.
    Ascult rock de cand imi pot aminti, mai ales Metallica, Ac Dc si ceilalti mai vechi cum ar spune generatia noua. Ma calmeaza oarecum.
    Din moment ce nu beneficiez de afectiune acasa, am inceput sa o caut in afara. Am iubit de atatea ori persoana nepotrivita, incat ma mir ca inca mai am incredere atat de repede in oameni. Spun ceea ce gandesc imediat, fara sa ma opresc, inainte sa fac conexiuni de tipul "Nathan nu spune asta". Nu-mi plac animalele. Nu am inselat niciodata. Ma indragostesc de fete pe care le cunosc virtual, uneori fara ca macar sa ne fi vazut face to face. Ma rog, din fericire, de cele mai multe ori e vorba de fete care sunt in acelasi oras cu mine.
    Studiez arhitectura, mi-am dorit asta mereu. Hmm... nu cred ca mai e nimic de spus despre mine, cred. Daca imi amintesc o sa va spun.
    In orice caz, era grupul acela pe Facebook cu niste oameni tare faini. Am inceput sa postez cateva poze artistice din oras, si parea ca le plac tuturor. Simteam ca sunt apreciat, in sfarsit. Sau macar munca mea era apreciata. Si a fost fata aia care a comentat... A-nu-mai-stiu-cum. A recunoscut o poza, si am zis ca poate ne vedem in weekend sa facem poze, dar a intervenit ceva si nu a mai putut sa vina. Si am uitat de ea...
    Ma indragostisem de ceva vreme de prietena mea cea mai buna, si sufeream, mai mult sau mai putin, cand o vedeam cu toti peste tot, cum isi bateau joc de ea. Priveam in tacere, din spatele parului care imi ajunge pana la barbie. Nu puteam sa cred ca suporta asa ceva...
    Trece o saptamana, trec doua, trece si a treia si inca nu-i spusesem ce simt pentru ea. In schimb incepuse sa imi placa de alte cateva fete (disperat de afectiune ce sunt, dumnezeule) dar ma refuzau toate, turnand-o pe aia cu "dar nici nu ne cunoastem". Pai fix de aia ma doare pe mine, ca nu ne cunoastem. Sunt atatia oameni care au relatii de ani
    de zile desi sunt din state diferite ale Americii, iar noi stam in acelasi oras. Nu e atat de rau, pana la urma.


    2. Inceputul


    Si... cum spuneam, ma indragostisem de prietena mea cea mai buna si imi placea de cateva. Nimic aiurea, nu? Asa ma gandeam si eu.
    Am fost la o sedinta foto cu o dulceata de fetita, fata unei foste colege de liceu de-a tatei, si au iesit niste poze superbe. Adica superbe. Le-am pus pe pagina mea (da, am o pagina cu numele meu si Photography la sfarsit, problem?) si a comentat fata aia cu A. Anabelle. Hm, dragut nume, ma mir ca nu l-am tinut minte. In orice caz. Nu aveam chef sa stie toata lumea de unde am cules papusica (pt ca arata ca una, un bebelus foarte dragalas). Asa ca i-am trimis mesaj pe chat, si am inceput sa vorbim. Si am vorbit. Si am vorbit. Si am vorbit.
    -Nathan ce tot faci acolo? Se aude vocea enervanta a mamei.
    -Nimic! Raspund eu, bagand telefonul in buzunarul de la blugi.
    -Aha... bine.
    Ma uit plictisit spre usa si simt mirosul de mancare indiana. Oh nu nu din nou Dumnezeu ai mila te rog...
    M-am aruncat pe pat si am continuat sa vorbesc cu Anabelle... pana am adormit. Norocoasa, nu mergea la scoala o saptamana intreaga, eu da. Deci cred ca a mai stat treaza o vreme. Cred.
    A doua dimineata, la 6, cand ma trezesc, de cine dau eu? Da, exact. De Anabelle. Nu-mi venea sa cred, adica, cati oameni se trezesc la 6 din proprie initiativa? Deci da, am vorbit pana cand a plecat ea, pe la 9. Si tot asa o saptamana.
    Incepeam sa tin la ea, ce naiba. Nu stiu cum, dar ma facea sa ii arat tot ce era mai rau din mine. Si inca statea. Cu atatea altele ma certam in cateva zile, oare ce o facea diferita?
    Cat nu am putut vorbi cu ea (era pe drum, se intorcea acasa), m-am gandit la ea destul de mult. Cred. Si am realizat ca ziua mea era saptamana urmatoare.
    -Stai ce? Am soptit socat. Cand trecuse timpul asa?
    Era deja sambata, ziua mea pica joi. Cum de nu observasem?
    Probabil fiindca nu eram entuziasmat. Nu ma asteptam la vreo petrecere surpriza, la cadou sau altceva. Nici nu ma asteptam sa isi aminteasca de ziua mea. Pana la urma, de ce ar face-o? Sunt familia perfecta si fara mine. Oh da. Eu cel depresiv, acum.
    Am asteptat incercand sa nu par prea nerebdator sa ajunga acasa. Dar eram. Fierbeam de nerabdare ca o oala sub presiune. M-am dus si am facut niste poze, sa ma mai calmez. Am mai vorbit cu cateva fete, sa-mi ocup timpul. Ma plictiseam de moarte...
    In timp ce stateam eu asa si ma gandeam la cat de plictisit sunt, mi-a picat privirea pe antebratul stang. Se vedeau urme noi de taieturi... dar... erau mai putine. Stai ce? Erau mai putine ca de obicei. Cum e posibil asa ceva? M-am gandit la ultima saptamana... pai, ma enervasem atunci.. si... ah. Stai. Da. Am uitat sa mentionez, in sfarsit am ajuns cu fata aia pe care o placeam, prietena mea cea mai buna. Intamplarea a fost chiar destul de amuzanta. Poate de aia.

    In orice caz. O saptamana imi suportasem colegii, iar luni a trebuit sa o iau de la capat. Dumnezeule, cat de mult pot sa ii urasc. Ma indreptam spre sala de curs cu castile in urechi cand a aparut unul si mi-a smuls castile din telefon.
    -Fetito! Mai tunde-te si tu!
    Cateva fete au ras. Mi-am conectat incercand sa par indiferent castile si am mers mai departe. Nici nu am apucat sa fac doi pasi ca iar aparu idiotul langa mine. Am inchis ochii si am incercat sa ma calmez, dandu-mi castile jos.
    -Ce vrei? L-am intrebat direct.
    S-a uitat descumpanit la mine si a plecat. Mi-am dat ochii peste cap si am continuat sa merg. Fierbeam de nervi. I-am trimis lui Anabelle un mesaj. Si mi-a raspuns aproape imediat.
    "Mor"
    "Nathan inceteaza cu prostiile. Ce s-a intamplat?"
    "Multe"
    "Asta nu ajuta, daca nu stiu ce ai!"
    "Sunt in ora"
    "Ok. Dar va trebui sa imi explici mai incolo"
    Am zambit slab. Mda.
    In sfarsit, sunt si eu atent la profesor, care se juca pe telefon. Serios oameni buni?! Pe tabla erau notate niste pagini si indicatii, asa ca m-am apucat de treaba.
    Pfiuuu... ce noroc pe mine. Mai am inca doua ore. Doua ore lungi. Si Anabelle parca disparuse.
    Am trecut si de ultimele doua ore si m-am indreptat spre metrou. In mod uimitor, nu mai puteam de nerabdare sa ajung acasa (ca sa profit de Wi-Fi, defapt).
    Cand intru in casa (prefacandu-ma ca nu exist, ca deobicei) nu parea nimic neobisnuit. Tata la calculator, mama la TV, fratii mei in camerele lor. Dar stai unde-i ala micu?
    Ridic din umeri si intru in camera
    -Nu nu nu nu! Fac eu incet, putin speriat cand il vad cu setul meu de lame. Le iau cu grija sa nu il tai (si nici eu sa nu ma tai, tin la degetele mele) si le pun inapoi in foliile de protectie si in cutie. Si intra mama.
    -Nathan, l-ai vazut pe... Stai. Ce-s alea? Arata mainile.
    Cu inima batandu-mi mai-mai sa-mi sara din piept, am intins mainile si am scos cutia la iveala.
    -Nathan Beckham, cum indraznesti sa faci asa ceva? Sa nu te mai prind! A spus ea smulgandu-mi cutiuta din maini si direct pe geam.
    Tremuram de nervi, asa ca m-am prefacut ca mi-e frig si am inchis geamul. Cand m-am intors, mama iesise deja, dar il lasase pe pitic cu mine.
    -Off... fac eu si il iau in brate. Cine te iubeste pe tine cel mai si cel mai mult?
    A facut ca un pisoias. A fost atat de dragut!
    Ne-am jucat o vreme apoi am primit un mesaj si am sarit dupa telefon. Era Anabelle. Si dupa ea au mai fost cateva mesaje de la niste fete al caror nume nici nu-l tineam minte. Da. Exact. Asa ca ce sa fac si eu, vorbeam cu toate deodata. Incercam sa le raspund tuturor (erau vreo 5) dar tot cu Anabelle vorbeam mai mult. Si apoi a venit lovitura. Iubita mea mi-a dat papucii.
    "Dar ce-am facut ca sa merit asta? Sad"
    "Esti prea trist. Prea depresiv. Invata sa fi fericit si mai vorbim"
    Imi venea sa arunc cu telefonul de toti peretii. Frate-miu plecase probabil pe capul lui tata, fiindca il auzeam razand. Bine, deci nu era nimeni atent la mine. Am scos cutteru de rezerva si tocmai ma pregateam sa imi fac o taietura, cand am primit un mesaj. Poate era Anabelle...
    "Ce faci? Smile"
    "Mor!"
    "Ce s-a intamplat?"
    Sa-i zic? Nu, dupa o sa aiba o impresie foarte proasta... dar nici nu pot sa o mint... of Doamne...
    "Nimic"
    "Nu-ncepe cu nimic pentru ca nu reactionezi asa de la nimic"
    "Oameni idioti... din nou... mereu... nu mai suport, vreau sa mor, sa-mi tai venele si sa vad cum se scurge viata din mine..."
    "Nathan. Nu. Calmeaza-te"
    "Nu pot, nu stii cum este, sunt bataia de joc a tuturor, vreau sa inceteze!"
    Incet, o lacrima mi se prelinse pe obraz.
    "Nu, poate nu stiu cum este, dar si eu am trecut prin multe si totusi nu m-am gandit nici macar o data la sinucidere. Nu e o solutie, Nathan!"
    Cum putea sa faca asta? Plangeam in hohote. Dar bagasem cutterul inapoi.
    "Daca ai stii... daca ai stii... plang..."
    "Ohh... *se grabeste sa te imbratiseze*"
    "Ok" raspund eu cu privirea incetosata de lacrimi.
    "... esti mai bine?"
    "Nu prea... ba da. Un pic"
    Si am vorbit si am tot vorbit... pana a zis ca ea trebuie sa doarma, ca a doua zi pleaca devreme. Nu voiam sa o las, dar ma rog. Trebuia.
    "Ok. Noapte buna!"
    This is not my writing skill. Mare parte din povestea asta e compusa din mesaje copiate aproape perfect din conversatii care au avut loc, asa ca mare parte o sa fie mai dubioasa. 

    Heaven's Calling
    Membru
    Membru

    Sex : masculin

    Mesaje : 321

    Data de înscriere : 22/07/2013

    Re: Acum înțelegi?

    Mesaj Scris de Heaven's Calling la data de Lun 29 Aug 2016 - 12:58

    Am tot zis că dau comentariu aici de câteva zile și de fiecare dată nu am avut timp sau am uitat pentru că, evident semăn cu tine. Laughing
    Pare încă unul din primele ficuri, ceea ce, repet, mă ajută să văd cum ai evoluat și cum ai reușit să te perfecționezi, așa că nu mă supăr dacă mai văd așa ceva. Laughing
    Despre idee nu știu neapărat ce să spun, e abia la început, dar pare interesant și vreau să văd cum abordezi tu un astfel de subiect și cum controlezi un astfel de personaj, chiar m-ai făcut curios. *-*
    Postează cât mai repede că știi ce pățești. Laughing *n-am voie să zic aici că mă bate Ralu, ce trist Laughing*

    AnnikiWhite
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 23

    Data de înscriere : 24/08/2016

    Re: Acum înțelegi?

    Mesaj Scris de AnnikiWhite la data de Lun 5 Sept 2016 - 19:16

    3. Si totul o ia razna

    A doua zi de dimineata n-am vorbit, cand m-am trezit eu ea deja plecase. Asta insemna ca plecase foarte devreme. In orice caz, m-am tarat prin casa (mama plecase) fara rost toata dimineata, si in cele din urma, vibra telefonul. Daaaa! Era Anabelle. Si... ups? Inca 50 de mesaje de la fosta si altele. Ma rog. Nu mai voiam sa aud nimic de fosta, restul erau ok. Am facut o verificare rapida... nu, nimic interesant.

    "Maaaai. Raspunzi azi? Stiu ca esti acolo..."

    Am ras. Doamne cat de copilaroasa putea sa fie.

    "Da. Aici sunt. Ce faci?"

    Si m-a sunat. Am vorbit vreo 20 de minute in care am apucat sa i-l prezint pe fratele meu mic si sa ma cert putin cu unul dintre ceilalti, apoi s-a auzit un clopotel si jur ca s-a dezlantuit iadul. Tipete de copii, cateva persoane venisera sa vorbeasca cu Anabelle a mea (stai ce?!). Pe majoritatea ii gonea acoperind microfonul, dar tot am auzit ceva "dragut" spus de ea. Doamne sper sa nu mai intalnesc vreidata vreo persoana cu un vocabular atat de... bogat, decat daca ar fi de partea mea, altfel iese urat. Ce dracusor putea sa fie...

    -Nathan? Nathan tu esti atent?
    -Hm ce da? Ma trezesc eu din visare. Ce spuneai?

    -Spuneam ca tre' sa ma grabesc ca am vazut-o pe profa venind dupa catalog. Ne auzim diseara!

    -Off... bineee... fac eu putin dezamagit.

    Meh. Arunc un ochi la ceas, 12. Poate era indicat sa plec, daca nu aveam de gand sa intarzii. Linia de metrou poate fi uneori infernala. Asa ca mi-am aruncat rucsacul pe umar si am plecat, incepand sa dardai de cum am pus piciorul afara din casa. Da oamenii astia nu auzisera de calorifere?

    M-am grabit sa ajung la metrou inainte sa ma transform intr-o statuie de gheata a unui adolescent ingandurat. Cred ca am adormit in metrou, pentru ca era sa ratez statia unde trebuia sa cobor. Telefonul incepu sa redea o melodie pe care nu imi aminteam sa o fi descarcat. Defapt nici macar nu imi aminteam sa o fi ascultat vreodata. Sau sa fi auzit vreodata de ea. Se numea Alone (de parca acum si-a schimbat numele) si pot sa jur ca m-am indragostit de melodia aia imediat. Nu mai puteam de nerabdare sa ajung acasa si sa i-o trimit lui Anabelle, eram sigur ca o sa ii placa. Poate de aia au si trecut atat de greu orele.

    In cele din urma, am ajuns acasa si eram extraordinar de vesel.
    -Da ce-i cu tine asa vesel? Face tata aparand de nicaieri.

    Zambetul imi pieri de pe buze. Ma rog, ma chinuiam sa nu zambesc. Nu voiam sa impartasesc fericirea mea decat unei singure persoane (Dumnezeule, ce sentimental sunt). Am intrat in camera mea lasand rucsacul undeva unde nu ma putea deranja prea tare si i-am trimis melodia. Raspunsul nu se lasa asteptat mult.

    "Oh nu creeed. Sa nu-mi spui ca abia acum ai descoperit melodia asta. Sau trupa. In plus, eu ti-am trimis-o!"

    "Ah da serios? Nu-mi amintesc"

    "Esti incredibil... *ras cu lacrimi*"

    Zambesc si caut pe youtube. Da... am gasit. Mai ascult cateva melodii, dar niciuna nu imi placea. Numai aia. Am ascultat-o din nou si din nou pana am inceput sa inteleg si sa invat versurile. Si dupa asta, am mai ascultat de cateva ori melodia ca sa inteleg si mai bine.

    "Nathan... ce faci? Nu ma parasi pentru Kellin! *puppy face*"

    "Ce stai cine?"

    "Tipul care canta Alone Laugh)"

    "Ah. Aia Smile"

    Si am inceput sa vorbim, in timp ce versurile mi se imprimau din ce in ce mai adanc in minte si suflet (da, am asa ceva, si chiar daca toti spun ca sufletul meu e negru, eu sustin ca e portocaliu. Pentru ca e portocaliu). Si de fiecare data cand se repeta melodia, o noua parte din mine de care nu eram constient inainte parea sa iasa la iveala. Nu stiu daca era Anabelle, sau melodia, sau amandoua, dar era un sentiment placut.

    Asa ca m-am hotarat; probabil era momentul cel mai bun sa-i spun.

    4. Esec... sau esecuri

    Am cautat un moment potrivit si am strecurat un "Te iubesc".

    "Stai ceeeeee?!"

    "Serios, chiar te plac foarte mult!"

    "Nu. Nu nu nu nu. Nu. Nu asta"

    "Dar vorbesc foarte serios! De ce nu ma crezi?"

    "Tocmai asta e problema. Te cred. Nu."

    "De cee... te roog!"

    "Nu"

    Am continuat sa incerc sa o conving, dar era taioasa si continua sa ma refuze. Simteam ca ma sfasie pe interior, cum nu cred ca o mai facuse cineva inainte. Era atat de dureros, incat am decis ca durerea psihica trebuie sa devina durere fizica.

    "Eu ma tai!"

    "Nu nu nu nu nu NU! Sa nu te prind ca faci asta, nu cumva sa indrazesti, nu nu nu! Potoleste-te! Stai cuminte!"

    Scosesem deja cutterul si facusem prima taietura.

    "Nu e nevoie sa te prefaci ca iti pasa, serios"

    "Dar imi pasa! Doar ca nu pot sa iti zic un amarat de 'da' si dupa sa se duca totul de rapa!"

    "Nu sunt ca ceilalti. Eu iubesc pe bune. Nu am inselat niciodata"

    "Oh... nici n-am zis ceva de tine. Problema e ca I FUCK EVERYTHING UP!"

    "Nu si de data asta"

    "Nu ai idee cat de mult rau am facut eu. Nici nu-ti poti imagina"

    Rana de pe mana continua sa curga, dar nu o bagam in seama. Nu-mi pasa de asta acum.

    "De data asta o sa fie altfel"

    "Nu, nu o sa fie! Intelege, nu vreau sa te fac sa suferi!"

    "Deja faci asta"

    "Daca iti imagiezi ca asta e suferinta, nu ai idee ce fel de demon sunt"
    Am ramas ingandurat, fara sa raspund la mesaj. Mi-am bandajat unica taietura care deja nu mai sangera, si am sters dezastrul de pe podea. Macar nu patasem hainele, era un lucru bun. Sangele meu are prostul obicei de a nu se scoate din material. In cele din urma, dupa ce m-am calmat putin, am luat iar telefonul. Cateva mesaje, dar numai unul ma interesa. Totusi, le-am citit pe celelalte inainte, aveam nevoie sa fiu distras putin. In cele din urma, m-am intors la cel de la Anabelle.

    "... :/"

    "E ok. O sa fie ok. M-am obisnuit cu asta" mint eu cat de bine pot, bucuros ca nu imi putea vedea fata sau auzi vocea. Mai aveam putin si plangeam... pe cine pacalesc, o faceam deja.

    "Offf... :/... putem sa ne prefacem ca asta nu a avut loc niciodata?"

    "...Nu"

    "... nu stiu ce faci tu, dar eu o sa ma prefac ca asta nu s-a intamplat"

    Am clatinat dezaprobator din cap, dar am continuat sa vorbim. In cele din urma, m-am mai relaxat. Dar inca era acolo, un mic junghi de gelozie. Poate avea pe altcineva... Nu. Nici nu voiam sa ma gandesc la asta.

    A trecut o zi... a venit a doua... am incerat sa imi dirijez nevoia de afectiune catre altcineva, dar pur si simplu nu pareau demne de ea. Bine, era o fata. O vecina, pe care o ajutasem de multe ori, si care pe deasupra era si draguta. Bineinteles, inca vorbeam si cu Anabelle, chiar mai mult decat cu celelalte. Si... wtf stai ce? E ziua mea?
    Cum mi-am amintit defapt: Anabelle imi trimisese un mesaj pe la 2 noaptea.

    "Si tu ce faceai treaza la ora aia?"

    "Ma trezesc noaptea. Ma rog. Ce ai de gand sa faci azi?"

    "Sa stau in camera mea, fara sa fac vreun zgomot, pretinzand ca nu sunt aici"

    "Stai ce? Te crezi Harry Potter?"

    "Ce? Nu! Nici macar n-am citit cartile. Si n-am vazut nici filmele"

    "Aham... pai da. Ma rog. Pentru a ala e un citat"

    "Whatever"

    Am continuat sa vorbim, dar ea a trebuit sa plece, mai intai la meditatii si apoi la scoala. Ca sa vezi ce zi oribila, singura persoana cu care voiam sa vorbesc era ocupata. Universul isi batea joc de mine, ca de obicei. Ajung eu la liceu, o dau in bara la toate orele si enervez toti profesorii, genial. Pai da, oricum avusesem cele mai mizerabile zile de nastere in ultima vreme. Nici nu ma asteptam la vreo schimbare extraordinara sau ceva.

    Am ajuns acasa pachet de nervi si am dat de mama care gatea (iarasi!!!) mancare indiana, asa ca am intrat in camera trantind usa.
    Am ajuns acasa pachet de nervi si am dat de mama care gatea (iarasi!!!) mancare indiana, asa ca am intrat in camera trantind usa.

    -Nathan Beckham,  comporta-te civilizat! Se auzi vocea mamei din bucatarie, dar am ignorat-o. Anabelle era offline, asa ca nici cu ea nu puteam vorbi. Am bagat-o in seama pe fata cealalta de care imi placea, si am vorbit cam pana mi-a trimis mesaj Anabelle. In tot timpul asta nu facusem decat sa imi ascund furia; asta fac de fiecare data cand cineva are nevoie de ajutor. Sunt acolo pentru toti, dar pentru mine nu e nimeni niciodata.

    5. Prima Tentativa

    "Hei Smile cum ti-ai petrecut ziua?"

    "A fost oribil, vreau numai sa se termine mai repede"

    "Nu pot sa cred ca a fost chiar atat de rau..."

    "Ba da. Ba da, a fost"

    Si i-am explicat cum o dadusem in bara la scoala, cum iarasi ma enervasem din cauza unor idioti etc.

    "Nu mai pune totul la suflet, nu merita"

    Am simtit ceva ud si fierbinte pe obraz. Oh, nu iar...

    In timp ce vorbeam cu Anabelle, am inceput sa am un sentiment brusc de gol in stomac. Atat de puternic, incat pe moment m-am simtit de parca as fi incasat un pumn.

    Am supravietuit totusi si zilei mele de nastere. Vineri a fost o cu totul alta poveste. I-am spus iar ca o plac, si iar m-a refuzat, si m-am taiat.

    "NU FACE ASTA! Inceteaza te sa mai gandesti ca moartea e singura solutie!"

    "Dar nu pot! Pur si simplu nu pot sa ma opresc, e ca si cand mi-ai spune sa nu mai respir!"

    "Nathaniel, termina!"

    Numai tata imi mai spunea Nathaniel cand eram mic. Asta imi trezi o gramada de amintiri si facu lama sa alunece pe piele.

    Sangele curgea in voia lui, si il priveam cu fascinatie in timp ce stralucea in lumina lunii cu o sclipire morbida. Telefonul vibrand ma trezi din visare.

    "Nathan Beckham,  termina cu prostiile!"

    "Nathan nu face asta"

    "Nathan te rog nu face asta!"

    Si ultimul care ma sperie.

    "Nathan inceteaza sau ma jur pe ce am mai sfant ca-mi tai venele!"

    "Ce? Nu!"

    "In sfarsit! Ti-a venit mintea la cap?"

    Defapt, adevarul era ca fusesm tras inapoi la realitate foarte brusc. Am simtit cum incheietura ma arde si am realizat ce tampenie facusem. Aveam o dunga rosie in jurul incheieturii stangi. Dumnezeule, chiar o facusem, eram pe cale sa ma sinucid. M-am speriat extraordinar de tare. Inima incepuse sa mi se zbata in piept ca o pasare. 'Nu o sa-i zic lui Anabelle' m-am gandit eu incercand sa opresc sangerarea.
    "Nathan, ma sperii"

    Am raspuns la mesaj cu mainile tremurandu-mi.

    "Asteapta putin, am ceva de facut"

    "Ok..."

    Am iesit din camera incercand sa nu fac prea mult zgomot; toti dormeau si numai tata mai era treaz. Am intrat in baie si mi-am bagat mana in apa. Buun... acum ca terminasem cu asta, mi-am bandajat incheietura si m-am intors in camera. Si m-am lovit de un perete.

    'Mda, probabil ca asta e universul... din nou' m-am gandit frecandu-mi obrazul.

    "Gataaa... ma rog"

    "Ok *juma de zambet* te simti mai bine?"

    "Nu" raspund frecandu-mi usor incheietura.

    "Ohhh... Sad"

    "Ma rog"
    Am continuat sa vorbim, nici eu nu stiu cat, pana cand in cele din urma am ajuns la concluzia ca ar fi indicat sa dorm. Adica, totusi, o fi fost vineri, dar a doua zi aveam o sedinta foto programata (in sfarsit, daca stau putin sa ma gandesc) devreme.

    Am incercat sa dorm, serios ca am incercat, dar pur si simplu era imposibil. Ma tot gandeam la ea... si ma mai si batea una la cap. Si mi-era mila de ea sa o trimit sa se plimbe.

    In cele din urma, cred ca am adormit, pentru ca am avut un vis foarte real.

    Totul incepea cu putin inainte sa imi fac taietura aia imensa. Si se termina cu Anabelle urland la mama si tinandu-mi corpul fara suflare. In schimb nu am idee ce se intampla intre timp. Pur si simplu, nu imi puteam aminti, lucru care ma enerva extrem de tare.

    6. Incapatanarea lui Anabelle

    A daua zi de dimineata, ma chinuiam sa dau de tipii carora trebuia sa le fac poze. Ce enervant e cand nu dai de clienti! De parca tu trebuie sa te rogi de ei sa isi faca pozele, nu invers.

    In orice caz, in cele din urma am reusit sa dau de ei, m-am inarmat cu aparatul si am pornit spre locul unde aranjaseram sa facem pozele, intr-un parc mare si ingrijit, fata de altele.

    Cum am dat cu ochii de ei, primul lucru la care m-am gandit a fost 'wtf, daca eram fata sau pe dos deja ma indragosteam' apoi mi-am dat juma de palma mintal. Ce naiba era cu mine? Cred ca lovitura aia in perete ma dereglase putin.

    Dupa ce am terminat de facut pozele, m-am grabit sa ajung inapoi acasa (in partea cealalta a orasului, pentru ca deh) sa imi las aparatul si sa fug la cursuri (mama lor de meditatii). Am ajuns la fix, tocmai se suna cand am intrat gafaind in clasa si m-am asezat la locul meu. Oricum, tot am atras privirile dezaprobatoare ale profesorului, si chicotelile colegilor pe deasupra. De parca nu era de ajuns, am primit si o tema kilometrica, si am si ajuns in fata clasei sa rezolv un exercitiu interminabil, pe care l-am facut perfect... pana la final cand am gresit. Pentru ca numai eu as fi putut face asta.

    Dupa interminabila zi de sambata, care mi s-a parut ca in loc de 7 ore a avut 21, am ajuns acasa oftand zgomotos.

    -Nathaniel stai si tu cu piticul, eu si mama ta plecam iar fratii tai sunt plecati.

    -Bine, pa! Fac eu dandu-mi ochii peste cap. Suna de parca urma sa fie o seara frumoasa.
    n timp ce editam pozele pe care le facusem de dimineata (multumind in gand zeilor ca nu eram fata sau pe dos) telefonul incepu sa zbarnaie. Dumnezeule, intrasera toate o data sau ce?

    Raspunsul era evident. Trei persoane, un grup si Anabelle. Am oprit notificarile de la grup si am verificat celelalte mesaje. Pai, unul care intreba de poze (adica da, acum ii intereseaza, ce pot spune), unul care era raspunsul (dupa 2000 de ani) la o intrebare pe care o pusesem si o fata cu care mai vorbeam uneori.

    In timp ce apasam pe mesajul lui Anabelle, ma izbi un gand. Mereu incercam sa citesc mai intai celelalte mesaje, parca pastrand ce era mai bun la sfarsit. Stai ce? Nu pot sa cred ca am gandit aia.

    "Ce faaaaci? :3"

    "Editam niste poze. S-ar putea sa devin gay" tastez eu mergand sa verific piticul. Adormise cu o ratusca de plus in brate, asa ca l-am invelit.

    "Nici o sansa. Poti deveni cel mult bisexual Laugh. Dar ce s-a intamplat?"

    "Ah, pai am fost de dimineata la o sedinta foto. Si da cred ca ai dreptate"

    "Ah lol Laugh) ce explicatie extraordinara"

    Am chicotit si am continuat sa tastez, reusind sa evit peretele si sa inchid usa fara sa ridic ochii de pe ecran. O mica implinire, defapt.

    Nu stiu ce m-a apucat dar i-am trimis iar un mesaj cu "te iubesc".

    "Nu. Am spus si o mai repet. Nu."

    "Dar de ce? Crezi ca nu sunt suficient de bun sau ce?"

    "Pur si simplu, nu! Nu te iubesc altfel decat mi-as iubi un frate"

    "Aha deci asta e un mod de a-mi spune ca sunt urat"

    "Ce naiba e cu tine? Nu te uiti in oglinda? Dumnezeu mi-e martor cand spun ca nu esti urat, dar nu!"

    "Mhm... ma duc sa ma tai, pa"

    "Nu! Nu nu nu! Termina! Nu pune mana pe nici o lama sau cutter!"

    "Too late" raspund eu apasand lama pe incheietura. Un fir de sange se scurse.

    "Termina, nu face asta, nu sunt o persoana pentru care se merita sa faci asta, defapt nimeni nu merita!"

    "Ba da"

    "Nu, nimeni nu merita. Crede-ma"
    "Ba da"

    "Ba nu"

    "Ba da"

    "Mai ai de gand sa ma contrazici mult? Daca iti zic ca nu, e nu!"

    "De ce esti atat de rea? Sad"

    "Nu sunt rea, pur si simplu sunt invaluita intr-o carcasa de diamant. Straluceste, dar nu o poti sparge"

    "Mi se pare cam acelasi lucru"

    "Cum spui tu... dar tine minte: reginele malefice sunt printesele care nu au fost niciodata salvate"

    "Poftiiiim?"

    "Ce ai citit. Ai impresia ca am sufletul atat de inghetat din cauza orgoliului? Am fost calcata in picioare si acolo unde erau flori au cresut maracini."

    "..."
    Am continuat sa purtam o conversatie ciudata o vreme, pana mi-am amintit de taietura. Am bandajat-o (aveam deja vreo doua bandaje pe mana, iar unul nu il dadeam jos pentru ca era taietura mare) si am adormit, gandindu-ma la cat de incapatanata putea fi Anabelle. Dumnezeule, pana si o piatra putea fi convinsa mai repede!

    Pe la miezul noptii m-am trezit sa vad de pitic. Dormea asa frumos... si pe fundal se mai auzeau niste sforaituri usoare, deci se intorsesera si ceilalti.

    Imi iau telefonul in mana, Anabelle online. I-am trimis vreo patru mesaje, dar le vedea si nu raspundea. Dumnezeule, sper ca nu era suparata pe mine... in cele din urma m-am suparat si m-am culcat la loc. Nu era cu nimic diferita de celelalte...

    7. In care incerc iar

    Duminica dimineata, mesaj de la Anabelle la prima ora.

    "Scuze ca nu ti-am raspuns aseara, dar chiar dormeam!"

    "Mdaaa... si de aia vedeai mesajele. Ce scuza penibila ai?"

    "Ohh... esti suparat pe mine... Sad si daca iti zic nu ma crezi... Sad"

    "Ma rog. Ia zi"

    "Mi-am lasat calculatorul deschis si conectat. Dar am vorbit de pe telefon, si cand l-am inchis credeam ca ma arata offline..."

    "Pff... serios?"

    "Da... Sad serios..."

    "Ok, esti iertata atunci."

    "Yeeey! *hug*"

    "Aww... Kiss"

    "*blushes* Smile"
    Am continuat sa vorbim, chiar daca eu mai umpleam golurile dintre mesaje vorbind cu alte fete.
    (Privind la tot ce am scris pana acum, am impresia ca sunt cine stie ce curvar, dar nu sunt, vorbesc foarte serios!)

    Si cred ca am vorbit cam toata ziua. Imi faceam tema vorbind cu Anabelle, m-am uitat la un documentar pentru scoala vorbind cu Anabelle si m-am dus pana la magazin vorbind cu Anabelle, ba chiar era sa ma si calce masina vorbind cu Anabelle. Moment in care am simtit ca vreau sa traiesc.

    -Pe toti dracii, copile, uita-te pe unde mergi! Striga batranelul care era la volan.

    Am pufnit amuzat. Ok, am inteles, strada era mai importanta decat mesajele... incepeam sa tin la viata mea. Wow, cat de mult ma schimbasem...

    Am ajuns in cele din urma in casa si apoi in camera mea si mi-am dat jos vesnicul hanorac care imi acoperea antebratele. Nu prea mai aveam cicatrici noi... in afara de chestia aia care refuza sa se inchida si imi inconjura incheietura. Imi venea sa imi trag palme ca facusem asta. Cat de idiot sa fi?

    Ooo... mesaj de la tipa pe care o placeam! Imi venea sa sar in sus de bucurie. Cum sa ai asa noroc intr-o singura zi? Eram mai fericit decat imi aminteam ca fusesem vreodata. Ceea nu inseamna foarte mult, totusi.

    Si de asta am ajuns eu sa vorbesc cu doua persoane importante in acelasi timp, si inca mai incercam sa fiu atent in jur.
    Dupa pranz am vorbit mai mult cu tipa de care imi placea, nici nu sunt sigur ce am facut in afara de a ma plimba de colo colo cu telefonul in mana.

    -Nathan, iar ai telefonul lipit de mana? Incerca tata sa glumeasca.

    -Poate, raspund eu razand.

    Oooo... mesaj de la Anabelle. Am uitat de toate, chiar si de fata cealalta. Lucru pe care nu il fac prea des, incerc sa nu neglijez pe nimeni (de aia ajung sa vorbesc si cu 12 persoane deodata) pentru ca imi displace sa fiu neglijat. Dar asta era un caz destul de ciudat.

    Si pentru a treia oara, mi-am luat inima in dinti si i-am spus ca o plac (Dovada ca uneori gandesc extraordinar de aiurea, adica... da. O sa intelegeti voi).

    AnnikiWhite
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 23

    Data de înscriere : 24/08/2016

    Re: Acum înțelegi?

    Mesaj Scris de AnnikiWhite la data de Vin 7 Oct 2016 - 21:35

    8. Prima cearta, dar si prima impacare

    "Nu"

    Raspunsul ma franse inevitabil. Am simtit cum inima imi rateaza o bataie. La ce ma asteptasem, la un da?

    Am continuat sa incerc sa o conving, nici eu nu imi amintesc exact tot ce i-am zis, stiu doar ca am incercat tot ce imi trecea prin minte. Am implorat-o, am incercat sa ii arat calitatile (pe care eu nu credeam ca le am, dar pe care mi le arunca in fata de fiecare data cand spuneam ca sunt bun de nimic), ba chiar am si amenintat ca ma tai.

    "Stii ceva? Daca ai impresia ca totul se rezolva si lumea iti pica la picioare cand ameninti ca te sinucizi, nu e asa! Nu este treaba mea sau a altcuiva sa te tin in viata. Da, imi pasa de tine, dar pur si simplu chestia asta ajunge prea departe! De fiecare data cand nu iti convine ceva, ameninti ca iti faci rau singur! M-am saturat de chestia asta, nu mai vreau sa aud nimic de tine!"

    Am facut ochii mari de groaza. Dumnezeule, numai asta nu!

    "Nu! Anabelle, asteapta!"

    Vedea mesajele, dar nu raspundea.

    "Anabelle te rog nu imi face asta"

    "Anabelle... acum ai de gand sa pleci, ca toti ceilalti?"

    "Anabelle... Sad imi pare rau ca sunt asa, dar nimeni nu m-a ajutat vreodata sa ma schimb,si acum pleci si tu ca toti ceilalti..."

    In sfarsit! Scria.

    "Nu cred ca ai idee cat de greu imi e sa ma calmez acum. Am nevoie de timp de gandire. Lasa-ma o vreme"

    "Anabelle... nu imi face asta te rog"

    "Nathan. Vreau sa fim doar prieteni. Cer prea mult?"

    "...da"

    "In carti, atunci cand raspunsul e asta, totul se distruge. Cred ca e singurul loc unde fictiunea si realitatea se intalnesc"

    "Da"

    "Atunci nu mai e nimic de zis"

    "Nu"

    Dumnezeule... ce facusem?! Imi venea sa-mi trag palme. Am intins mana dupa cutter, apoi in minte mi-a aparut vocea lui Anabelle.

    'Nathan, ti-am mai zis, asta nu e o rezolvare...'

    Am lasat mana sa imi cada si am inceput sa plang. Dumnezeule... tocmai alungasem din viata mea singura persoana care ma facuse sa ma simt altfel, din orgoliu!

    A doua zi abia ma scurgeam prin casa si prin scoala. Toata ziua m-am intrebat daca se mai gandeste la mine, sau numai mintea mea era in continuu la ea, daca ii parea rau, dar nu am putut gasi curajul sa ii scriu. Imi era atat de groaza de o respingere, incat mi-am zis ca o sa astept sa imi dea ea vreun semn. Dar... dar daca si ea gandea acelasi lucru?

    M-am gandit si m-am tot gandit, pana am ajuns acasa.

    'Nathan, o sa ai nevoie de ceva curaj sa faci asta.' Imi soptea o voce micuta in capul meu.

    Am incercat sa imi fac curaj raspunzand la cateva mesaje, sau cel putin asta imi spuneam. Eram perfect constient ca doar amanam. In cele din urma, am scris mesajul.

    "Si cum a fost ziua ta?"

    Si am ezitat cu degetul deasupra tastei de trimitere. Daca totusi nu voia sa mai auda nimic de mine? Imi tremurau mainile atat de tare, incat in cele din urma am apasat din greseala.

    'Macar ai facut-o si pe asta'

    Nu-mi puteam incapea in piele de bucurie cand am vazut ca in mai putin de trei secunde imi raspunse.

    Wow... ma asteptam sa stam suparati mai mult timp. A fost ok, dar a ta?"

    "Ce? Eu nu pot sta suparat pe tine. Si a mea a fost ok"

    "*blushes* Laugh)"

    Nu cred ca cineva isi putea imagina cat de usurat eram. Credeam ca o pierdusem si pe ea.

    9. In care lucrurile se repeta

    Eram atat de usurat ca raspunsese, incat am inceput sa rad. Capul unuia dintre fratii mei se ivi pe usa, dar i-am facut semn sa plece.

    Am vorbit si am vorbit. Am inceput sa vorbesc si cu cealalta fata pe care o placeam... si care se parea ca isi batea joc de mine.

    "De ce sunteti toate fetele asa rele? Sad"

    "Ohh... dar ce s-a intamplat? Sad"

    I-am trimis screenshoturi cu bucati de conversatie. Cu cat vorbeam mai mult cu fata aia, cu atat eram mai dezgustat si furios. Cum putusem avea incredere in cineva ca ea?

    Imi simteam inima sfasiata in sute de bucati care nu mai aveau vreodata sansa sa se uneasca. Am vrut sa mor, atat de tare incat scosesem otrava. Chiar o pregatisem, totul, acele erau pe masa, seringa si sticluta.

    M-a oprit in ultimul moment.

    Trebuia sa mor. Am ramas in viata.

    "O sa raman singur, cum a spus si psiholoaga. Ce poate fi rau?"

    "... si mie mi-au spus asta. Si singurul lucru rau la a ramane singur e sa te plictisesti."

    "Or sa ma gaseasca mort la 30 de ani, spanzurat, cu un bilet pe care o sa scrie 'am rezistat prea mult"

    Nu spune asta... lucrurile or sa fie bine candva. Trebuie doar sa astepti"

    Un calm mort incepuse sa puna stapanire pe mine. Am adormit in cele din urma. Decisesem sa astept.

    A doua zi dimineata, m-am trezit simtindu-ma gol pe dinauntru. Apoi mi-am amintit.

    'Fuuuuuuu... am concert azi si nu-mi iese inca ritmul!'

    Am sarit din pat. Respiratia mi se accelerase si ma panicasem. Mi-am tras o palma mintal. Nici macar nu urcasem pe scena. Apoi am dat cu ochii de seringa de pe masa si mi-am tras o pama pe bune. Am bagat repede lucrurile inapoi in cutie si am ascuns cutia in spatele unor carti. Nu voiam sa dau cu ochii de ea.

    Off... singura zi in care aveam nevoie de sprijin moral serios si Anabelle era plecata. 'Universule o sa te omor'

    In mai putin de o ora plecasem de acasa. N-am ajuns primul, dar oricum printre primii. M-am trantit pe scaunul meu si am inceput sa astept. Zece minute mai tarziu, ajunsesera toti.

    -Asaaa... pai, vad ca sunteti toti aici, putem sa incepem. Nathan ti-a iesit ritmul?

    -Mmm ce? Aproape, daca nu se uita lumea fix la mine.

    -Offf... esti imposibil mai baiatule. Canti de o gramada de timp si inca te comporti de parca ar fi primul tau spectacol.

    Am pufnit si am prins betele pe care mi le aruncase. Si am inceput sa repetam.

    Pe la 10, cand am luat o pauza, am avut iar timp sa ma panichez. Noroc ca am reusit sa o prind pe Anabelle.

    "Moooor"

    "De ce?"

    "Concert azi"

    "Asa e, mi-ai spus. Pai si chiar atat de rau e?"

    "Da"

    Parea atat de increzatoare in ceea ce puteam face, incat aproape ca am prins ceva curaj.

    "Pe toti sfintii, Nathaniel, cineva va fi nevoit sa te imbete azi!"

    "Ce? Nu"

    "Prinde ceva tupeu acolo! Canti de atata vreme si faci asa inainte de un amarat de spectacol. Te-as fi imbatat eu putin dar n-am cum"

    "Mda. Poate ai dreptate. Ma rog. Hai ca tre s-o iau de la capat cu repetitiile."


    "Ok Smile"

    Mi-am lasat telefonul pe undeva pe acolo si m-am intors la afurisitele alea de tobe.

    Nu stiu cum am reusit sa trec de ziua aia. Am cantat (am dat-o in bara la un momentdat) destul de ok, cred, cel putin asta spun toti.

    In cele din urma au terminat cu aplaudatul, si eu eram obosit rupt.

    "Gataaa"

    "Cum a fost?" (Jumatate de secunda mai tarziu)

    "Pai a fost in regula. Cred"

    "Cred ca exagerezi, sunt sigura ca a iesit bine"

    "Oarecum. Vreaaau acasaaaa :/"

    "*deschide larg bratele de exasperare* nu e ca si cand as putea ajuta cu asta"

    "Nu conteaza, da-mi imbratisare Smile"

    "Ok. *hug lung*"

    "Te iubesc"

    "*ridica o spranceana*"

    "Stii ca nu ma dau batut"

    "*ofteaza si se pregateste sa o ia de la capat* nu"

    Si ala a fost momentul in care mi-a aruncat in fata tampeniile pe care le facusem.

    "Nu vreau sa zic asta, dar ieri plangeai pe umarul meu ca ai fost refuzat de o fata careia i-ai spus ca o iubesti -_-"

    Hell... oare asta facusem? Am derulat repede conversatia... da... asta facusem.

    10. In care multe se schimba

    ~Anabelle's P.O.V~

    Oarecum, m-a amenintat ca isi trimite fosta la mine sa ma convinga. Wtf?!

    Eram intrigata. Nu parea genul acela de persoana... si totusi... ohh... nu conteaza. Pur si simplu, era prea ciudat.

    Am continuat sa il refuz, pana cand a parut sa accepte. Si atunci am reusit si eu sa adorm.

    A doua zi de dimineata, mi-a trimis un mesaj care m-a speriat mai mult decat o facuse altceva pana atunci.

    ~Nathan's P.O.V~

    Am adormit fara sa imi iau medicamentele. Idiot, idiot, idiot! M-am trezit pe la patru, si am stat in mijlocul camerei intr-o criza de toata frumusetea. La un momentdat am auzit cheia rotindu-se in broasca. Nu-mi pasa. Eram plin de sange de sus pana jos, ca sa nu mai zic ca imi venea sa urlu si sa fac ca toate alea. Pur si simplu, aveam nevoie de cineva sa fie acolo. Sa ma ajute. Sa stiu ca ii pasa.

    Anabelle. De ea aveam nevoie. I-am trimis mesaj... dar nu raspundea... cred ca iar isi lasase calculatorul deschis... mereu imi raspundea...

    Am continuat sa tremur in ultimul hal in mijlocul camerei, inclestandu-mi si desclestandu-mi pumnii, fara sa ma pot controla.

    "Ce s-a intamplat?"

    "M-am stricat..."

    "Ohhh... ce-ai patit?"

    "Am uitat sa-mi iau pastilele"

    "Fuck it. Criza?"

    "Da... tremur urlu... m-am taiat..."

    "Ohhh..."

    Am vorbit o vreme... apoi... i-a venit profa de meditatii. Si m-a lasat.

    Cum poti lasa un om intr-o asemenea stare?! Cum?

    O ora mai tarziu, a terminat. Ma calmasem deja.

    "Ohhh... daca ma urasti ai tot dreptul, e de neiertat ce am facut, dar pur si simplu e imposibil sa faci ceva cand esti numai tu cu profa... Crying(("

    "..."

    Nu i-am raspuns. Eram destul de suparat.

    Bine, in cele din urma n-am mai putut rezista si i-am trimis mesaj... am ras de ma durea burta. Pana m-a enervat mama si m-am taiat.

    "Nathan nu face asta!"

    "E degeaba... degeaba pierd vremea pe aici. Mai bine mor"

    "Nu mai spune asta in viata ta!"

    Si nici in seara aia nu am murit. Datorita ei. Sau din cauza ei. Decidem mai tarziu.

    Ma indragosteam din ce in ce mai mult, dar nu voiam sa i-o spun. Nu voiam sa o pierd... nu dupa ce statuse atat de mult in viata mea... nu dupa ce aflase atatea lucruri despre mine... desi nu stia poate nici macar jumatate din ceea ce era de spus despre mine. Dar dupa atatea... statuse. Si nu-mi ceruse sa ma schimb nici macar o data. Dumnezeule, cat de mult putea sa imi placa fata asta! Si nici macar nu ne intalniseram inca. Dar avea un suflet atat de placut... unul dintre acele suflete cu care daca incepi bine vei putea oricand sa continui bine, indiferent de cat de ingrozitoare sunt greselile pe care le faci, indiferent cat de mult timp nu vorbiti. Pentru ca nu putea sa urasca, nu asa cum urasc unii, cu patima. Ea putea fi cel mult indiferenta. Si ca sa fie indiferenta fata de cineva, acel om trebuie sa o fi ranit foarte tare.

    Voiam atat de mult sa o intalnesc incat ma durea aproape fizic. Mi se parea atat de diferita de toti ceilalti, ca si cand in loc sa se imbrace cu rochie cu sclipici la petrecere si-ar fi luat blugi si un tricou cu vreo trupa rock ('vai de mine ce exemplu'). Ma atragea ca un magnet.

    Am incercat sa imi alung gandurile si sa adorm, dar a durat ceva. Pur si simplu, ma gandeam non-stop la ea.

    Timp de patru zile am reusit sa ma comport de parca nu mai simteam nimic decat prietenie pentru ea. Nimeni nu isi poate imagina cat de greu a fost.

    Sambata a fost o zi atat de perfecta, incat atunci cand am terminat cursurile, in loc sa ma grabesc sa ajung acasa, m-am dus sa ma plimb prin parc. Si am auzit o voce care imi parea oarecum cunoscuta.

    -Nathan?

    11. Asta nu era planificat

    Nathan?

    Am intors brusc capul. Singura persoana din apropierea mea era o fata. Statea cu spatele la soare, asa ca mi-a luat putin sa o recunosc. Adica, o vazusem doar in poze pana acum.

    -Anebelle! Fac eu, uimit.

    Scoase un sunet ca un chitait si imi inconjura gatul cu bratele. Am imbratisat-o inca socat.

    -Asta e cel mai ciudat lucru pe care l-am facut in viata mea, spuse ea facand un pas inapoi.

    Era cam la fel de inalta ca mine, imbracata cu blugi, tenesi si un hanorac albastru. Si... dap. Un fir de casti se zarea intre hanorac si blugi.

    -Probabil ca este, rad eu, inca socat.

    -Chiar nu ma asteptam sa dau de tine aici, zambeste ea. Adica, nu e ca si cand te-ai intalni zilnic cu persoane pe care le cunosti numai virtual pe strada.

    -Nu, nu e, rad eu putin fortat. Doamne, cat de ciudat era!

    Am apucat sa zic ca era o zi superba? Totul se vedea minunat, mai ales lacul. Imi parea rau ca nu aveam aparatul cu mine, dar tot am facut niste poze dragute cu telefonul.

    -Ohh... deeeci... fotograf in actiune? Intreaba Anabelle, aparand in spatele meu.

    Daaaa, rad eu.

    Se asezase pe jos si privea lacul si dansul rotitor al pescarusilor. M-am asezat in spatele ei sa-i fac o poza; arata atat de dragut! In ultimul moment si-a intors capul la mine.

    -Hai maaa... mi-ai stricat poza, ma plang eu.

    -Ce? Stai ce? Nu se presupune ca trebuie sa intrebi mai intai ca sa fotografiezi pe cineva?

    -Poate, raspund eu razand. Acum intoarce-te si continua sa admiri ratele.

    A chicotit (doamne cat de dragut a sunat asta) si s-a intors. Incet, si-a recapatat aerul melancolic pe care il avea, si am putut sa fac poza.

    -La ce te gandesti? Am intrebat-o, asezandu-ma langa ea.

    -La nimic, raspunse ea ca trezita din visare. La nimic important, adica. Ma gandeam ca e tare frumos aici.

    -Da, este, am aprobat eu, si m-am ridicat. Haide! Am spus eu, intinzandu-i o mana. Vreau sa-ti arat ceva.

    Am ridicat-o. Avea mana rece. Atat de rece... inteleg de ce se lungise ca o soparla.

    -Ai mainile reci. Ti-e frig?

    -A nu. Asa sunt mainile mele mereu. Si mama zice ca de la nastere am fost cu un grad mai rece decat ceilalti.

    -Oh! Exclam eu putin uimit. Nu mai auzisem de astfel de persoane inainte.

    -Mdaa, raspunde ea dandu-si ochii peste cap. Ce ziceai ca vrei sa imi arati?

    -Da. Asa. Deci. Vino, zic eu si o apuc de cot.

    O conduc pe aleile intortocheate ale parcului pe care nu il cunostea prea bine catre locul meu favorit. Era un copac gros, cu niste crengi numai bune de catarat, pe care il descoperisem inca din copilarie. Partea speciala la el era faptul ca erau foarte putini oameni care stiau de el, fiind intr-o zona fara alei.

    -Dumnezeuleee! A exclamat Anabelle cand mi-am luat mainile de la ochii ei. Cat de frumooos!

    Ii sclipeau ochii. Si asta era ceva, pentru ca avea ochii de un verde atat de inchis incat pareau facuti din ace de brad.

    Atunci a facut unul dintre cele mai ciudate lucruri pe care le putea face cineva. A imbratisat copacul.

    -Stai ce? Zic eu, privind-o ciudat.

    -Nu intreba. In schimb, ai putea veni sa imbratisezi si tu sa imbratisezi copacul.

    Am chicotit si am imbratisat si eu copacul, degetele mele atingandu-i umerii lui Anabelle.

    Era destul de placut, defapt. Calmant.

    N-am realizat cand Anabelle a dat drumul copacului si a venit in spatele meu sa ma imbratiseze.

    -Ce faci? O intreb eu amuzat.

    -Iti sunt datoare cu niste imbratisari, rade ea.

    Rad si o imbratisez si eu. Cu toate ca undeva in inima mea isi facuse loc tristetea, pentru ca ma vedea doar ca pe un amic, eram fericit. Mai fericit decat fusesem de mult.

    Nu stiu ce mi-a venit, dar i-am luat fata in maini si am sarutat-o.

    Pentru o clipa, am simtit cum buzele i se misca sub ale mele, apoi ma impinse.

    -Nu... nu. Nu. Cred ca ar fi bine sa plec, e tarziu...

    Am oftat si am mai strans-o o data in brate, apoi am dus-o la metrou si am lasat-o sa plece...


    AnnikiWhite
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 23

    Data de înscriere : 24/08/2016

    Re: Acum înțelegi?

    Mesaj Scris de AnnikiWhite la data de Dum 20 Noi 2016 - 15:57

    12. Eveniment imposibil

    Pur si simplu nu ma puteam opri din a ma gandi la acel sarut. Nici macar o secunda! Nici macar una. Dar fusese cea mai frumoasa jumatate de secunde din viata mea.

    Nici macar faptul ca ma respinsese nu ma durea atat de tare pe cat ar fi putut sa ma doara. Pur si simplu, eram intr-o stare ciudata de amintire cu extaz si confuzie. Fusese pur si simplu mult prea ciudat, genul acela de lucru care se intampla numai in carti si filme.

    A mai trecut vreo luna in care am vorbit in continu si ne-am si intalnit (de data asta nu accidental, la muzeu).

    ~Anabelle's P.O.V.~

    Ma intorceam de la scoala, cred ca era marti sau ceva de genul, ultima saptamana de scoala inainte de vacanta.

    In timp ce imi faceam tema la mate, m-a strigat mama.

    -Vin acum!

    M-am dus in bucatarie.

    -Pai... scumpo... ia loc.

    M-am asezat tematoare. Ce se intamplase?

    -Am discutat mult cu tatal tau si am decis ca... ne mutam.

    -Ce? Nu-mi puteti face asta! Exclam eu sarind in picioare. Aici am crescut! La anul plec la liceu! Nu se poate sa ne mutam acum!

    -Scumpo... stiu ce simti, dar este mult mai bine pentru tine sa facem asta...

    -Toti prietenii mei sunt aici...

    -Scumpo...

    M-am prabusit pe scaun. Am inspirat adanc de cateva ori.

    -Ok... ok. O sa incerc sa ma obisnuiesc cu ideea. Cand si unde?

    -Saptamana viitoare.

    Cand am auzit adresa mi-a picat fata.

    -Atunci ma duc sa impachetez, oftez eu.

    Cum intru in camera ma arunc asupra telefonului.

    "Nathan da-mi adresa ta completa te rog"

    "Stai ce de ce?"

    "Iti explic imediat"

    Cum mi-a dat adresa imi venea sa imi trag palme. Era aceeasi pe care o spusese mama.

    "Omfg. Imi pare rau ca te las in suspans, dar o sa intelegi saptamana viitoare"

    "Esti imposibila fato!"

    "Multumesc Smile"

    Am continuat sa vorbim in timp ce eu impachetam cartile.

    Restul saptamanii am lipsit de la scoala; ai mei aveau nevoie de ajutor. Sambata a venit camionul si am mutat tot.

    O saptamana intreaga ne-am luptat sa rearanjam apartamentul. Era mare, luminos, dar destul de rece. Si sus.

    Asa ca cine batea la toate usile sambata urmatoare ca sa faca cunostinta cu vecinii? De parca e greu de crezut. Asa ca iata-ma cu o tava de briose batand la usa la care imi era frica sa bat. Nathan deschise usa. Cum ma vazu, se auzi un zgomot de spart si putina apa imi stropi pantofii.

    -Ce e cu tine aici?

    -Ăăămm... sunt noua vecina de la etajul de deasupra. M-am mutat saptamana trecuta.

    -Nathan, ce se aude acolo?

    ~Nathan's P.O.V.~

    Am scapat. Un pahar. Pe jos.

    Am deschis usa si am scapat un pahar pe jos.

    -Nathan mi-ai spart cumva cana?

    -Nu mama, era doar un pahar! Anabelle, mai bine pleci inainte sa...

    Prea tarziu. Mama aparuse in hol.

    -Oh! Cine este aceasta domnisoara incantatoare?

    -Ămm... da... deci... mama, ea este Anabelle, noua noastra vecina... s-a mutat saptamana trecuta.

    -Inteleg, ce dragut!

    -Hmm... imi pare bine de cunostinta... acum ar cam trebui sa plec, ma asteapta mama la cina.

    -Sigur, cum sa nu! Raspunse mama si inchise usa. Apoi disparu la fel cum aparuse.

    "De ce nu mi-ai spus inainte?"

    "Voiam sa fie o surpriza"

    "Chiar a fost o surpriza. O surpriza surprinzatoare."

    "Lol. Si scuze pentru pahar Smile"

    "Eh... mda"

    13. Ciudateniile continua

    Pentru numele Domnului, Anabelle se mutase IN ACELASI BLOC CU MINE! Nici in vise nu imi imaginasem ca asa ceva se putea intampla. Adica, serios, dupa atatia ani in care universul statuse numai contra mea, acum asta?
    -Nathan, culege cioburile! Se auzi mama.

    'Ah. Da. Si asta'

    Am adunat ramasitele paharului si am sters apa de pe jos, apoi mi-am luat castile si am decis ca trebuie sa ma plimb putin, sa ma asigur ca nu dorm si totul e un vis.

    Din neatentie, am intrat intr-o fata pe strada.

    -Ups... scuza-ma.

    -Salut si tie, Nathan.

    -Ah, Anabelle! Zic eu si rad. Era prea ciudat. Ce faci?

    -Incerc sa descopar drumul spre scoala, raspunde ea fluturand telefonul care era pe Google Maps.

    -O sa-ti ia o eternitate asa. Vino cu mine, am spus, si am prins-o de incheietura.

    -Okok nu e nevoie sa tragi de mine! Raspunde ea razand.

    I-am dat drumul la incheietura si i-am aratat drumul spre scoala. Apoi am mai dus-o de patru ori inainte si inapoi pe acolo.

    -Bun. Ai inteles?

    -Cel mai probabil da... cred.

    -Of doamne nici un drum nu poti sa tii minte, chicotesc eu. Bine, dar acum eu nu iti zic nimic.

    M-a dus la perfectie, nici o ezitare sau greseala.

    -Parca spuneai ca nu esti sigura ca stii drumul? Spun eu.

    -Am mintit, zice ea fara pic de regret pe fata. L-am invatat din prima. Dar voiam sa te calmezi putin, erai incordat.

    Am stat putin sa ma gandesc. Da... probabil ca da.

    -Hmmm... pai bine atunci, daca te descuri atat de bine, hai sa iti mai arat putin zona.

    -Bineee... inca o ora. Si dupa ma duci acasa, da? Spune ea dupa ce isi verifica telefonul.

    -Ok, accept eu imediat.

    Ne-am plimbat pe cel putin jumatate din aleile din cartier. Degeaba am incercat sa o derutez, la intoarcere ne-a dus direct acasa.

    -Tu sigur nu te-ai mai plimbat pe aici? O intreb eu exasperat si razand.

    -Sigur, ma asigura ea razand la fel de tare ca mine. Pur si simplu sunt antena.

    -Serios? Antena? Ingaim eu printre hohotele de ras.

    -Da antena! Chicoteste ea. Bine. Hai ca eu urc. Poate iesim si maine.

    -Sigur iesim si maine, am zis eu incercand sa imi potolesc rasul.

    Mi-a facut cu ochiul si a inceput sa urce scarile, lasandu-ma sa privesc in urma ei uimit.

    M-am ciupit de careva ori de mana. Nu, nu era un vis. Dar se simtea ca unul. Am urcat scarile cu uimirea intiparita pe chip, apoi am intrat in casa. Nimini nu ma baga in seama, si eram de-a dreptul recunoscator pentru asta. In afara de pitic care mi-a sarit in brate cum m-a vazut. L-am strans in brate, era a doua persoana favorita a mea din lume.

    -Ce faci pisoi?

    A scos un sunet ca un mieunat.

    -Awww... ce dragut, spun eu si incep sa il gadil.

    Dupa ce m-am jucat cu el o vreme, am aruncat o privire telefonului aruncat undeva pe masa. Hmmm... nimic important, doar cateva zeci de mesaje. Vai ce important eram cand aveau nevoie de ajutor, pe mine nu ma ajutau niciodata, decat foarte putini si foarte rar. Am aruncat dezgustat telefonul pe pat. Piticul deja plecase, probabil sa stea cu unul dintre ceilalti. Mda. Mi-am deschis computerul sa ma uit la un film. Hmmm...

    "Anabelle help pls!"

    "Ce? Ce s-a intamplat?"

    "Ah nimic ingrozitor. Vreau sa ma uit la un film si nu stiu la ce"

    "Aoleu, m-ai speriat de era sa imi sara inima din piept. Sincer, nu stiu."

    "Serios? Serios?"

    "Defapt da. Nu ma uit decat la filmele facute dupa carti. Gen Divergent, The Mortal Instruments etc Smile"

    "Hmm... ar fi o idee sa ma uit la Divergent. Dar e trist. Am citit cartea"

    "Daca Divergent ti se pare trist, ultima carte nu ai voie s-o citesti"

    "Am citit si Divergent si Insurgent"

    "Sunt trei. Ultima se numeste Experiment si este heartbreacking. O urasc pe Veronica Roth"

    "Hmm... crezi ca am nevoie de servetele?"

    "Nu stiu ce sa zic, tu stii mai bine"

    "Mda. Ok. Hai ca ma uit. Gata. I'm doing it"

    "Ok gata nu mai zic nimic Wink"

    M-am uitat la film. Omg tipa care o joaca pe Tris e superba... pacat ca s-a tuns. Adica s-a tuns o gramada.

    Dupa ce am terminat, i-am trimis mesaj lui Anabelle. Din una in alta, iar i-am spus ca o iubesc.

    "Nu. Nu.

    Acum eu ma duc sa dorm, sunt obosita si ma doare capul. Si nu, nu sunt suparata. Noapte buna!"

    "Serios? Ce-a fost asta?"

    "Eu spunand ca mor de somn"

    "Bine pa! *iese trantind usa*"

    "Serios, chiar imi e somn, puteam sa adorm de mult dar te-am asteptat pe tine sa termini ca sa pot sa iti spun noapte buna"

    M-am enervat. De ce ii pasa?

    "Pentru ca asa sunt eu mai fraiera"

    "Atunci pleaca, de ce mai stai?

    "Vrei sa plec? Te-ar face fericit? As putea pleca daca te-ar face fericit!"

    "Tu ce crezi? Nu-ti dai seama ca plang can spun asta? Dar daca vrei poti pleca"

    "Atunci nu mai incerca sa ma gonesti. Crezi ca daca voiam sa plec mai eram aici acum? Te comporti de parca iti pare rau ca imi pasa"

    "Nu-mi pare rau, sunt chiar fericit. Dar tu ai zis ca esti fraiera"

    "Cand te comporti de parca e gresit ca imi pasa, tind sa ma comport aiurea"

    "Off ok iar e vina mea... imi pare rau"

    "Nu am zis ca e vina ta, dar m-ai intrebat de ce imi pasa. Intr-o maniera foarte nervoasa"

    "Stiu dar e ciudat... nimanui nu ii pasa si apoi esti tu"

    "Ce pot spune, sunt un rubin intr-o gramada de taciuni. Acum pot sa dorm, chiar imi este somn"

    "Da. Noapte buna, ai grija de tine"

    "Ok Smile noapte buna"

    Recitind ultimele replici, imi venea sa imi trag palme. Ce putea sa pateasca noaptea, in casa cu ai ei, intr-un cartier bun? Sa cada din pat?

    14. Niciodata nu spune niciodata

    De dimineata, degeaba ii trimit mesaje ca disperatul lui Anabelle. Nu raspundea. Nici nu le vedea. Oare se intamplase ceva? M-am dus si am batut la usa ei.

    -Aah... buna ziua, Anabelle este acasa? Eu sunt Nathan, vecinul de dedesubt. I-am prezentat cartierul ieri...

    -Da... Anabelle a zis ceva despre tine...

    Atunci am observat ca ochii mamei ei erau rosii.

    -S-a intamplat ceva? O intreb eu putin ingrijorat.

    -Ah pai... aseara a avut o criza respiratorie... e prima data cand s-a intamplat asa ceva la noi in familie... suntem foarte ingrijorati.

    -La ce spital e? V-ar deranja daca i-as face o vizita?

    -Nu, sigur ca nu... pai e la Spitalul de Boli Respiratorii.

    -Multumesc, la revedere! am spus eu si am plecat sa prind primul autobuz spre spital.

    ~Anabelle's P.O.V.~

    M-am trezit undeva dupa miezul noptii tusind si scuipand sange. Mama s-a panicat si m-a dus la spital. M-au adormit, si cand m-am trezit, o asistenta ma duse la un doctor.

    Doamna era o femeie destul de draguta, al carei nume nu l-am retinut insa.

    -Te numesti Anabella, asa-i?

    -Anabelle, am corectat-o eu cu o voce slaba.

    -Asa deci, Anabelle, am cateva intrebari sa iti pun. Dar inainte, bea niste apa.

    Am luat cu maini tremurande sticla pe care mi-o intinsese, si am baut cateva inghitituri. M-am simtit putin mai bine.

    -Deeci... ai 14 ani...

    -Fac 14 in cateva saptamani, o corectez iar.

    -Aham. Bine, raspunde ea corectand ceva pe o foaie.

    Dupa adresa si alte chestii plictisitoare a trecut la ce o interesa defapt.

    -Fumezi?

    -Nu am pus in viata mea gura pe o tigara, am negat eu cu desavarsire.

    -Ai prieteni care fumeaza?

    -Hmm... oarecum. M-am mutat de curand.

    -Inteleg, spune ea dand din cap. Ai suferit de vreo boala la plamani?

    -Am avut tuberculoza cand eram mica.

    Femeia dadu din cap si mai nota ceva pe foaie.

    -Aha... te deranjeaza daca facem niste radiografii si analize?

    -Nu, e ok, am asigurare.

    M-a dus asadar in scaunul cu rotile prin diverse sali, mi-a luat sange si mi-a facut o radiografie si o tomografie, cred. Am vazut-o muscandu-si buzele.

    -Iti poti suna parintii? Si cred ca ai un vizitator.

    -Ce? Da, sigur, dar n-am telefon.

    Dupa ce mi-a inmanat mobilul ei, am sunat-o pe mama si i-am spus sa vina la spital, doctorii voiau sa discute cu ea. Apoi o asistenta m-a dus in camera mea si n-a ridicat pe pat.

    -Fara miscari bruste sau ceva care sa iti accelereze respiratia, in regula?

    -Sigur, spun eu strangand din ochi.

    ~Nathan's P.O.V.~

    Cand am intrat avea ochii inchisi. Era atat de palida...

    -Hei Anabelle.

    -Buna Nathan. Ce faci? Intreaba ea deschizand ochii.

    -Pai... nu raspundeai la telefon.. asa ca... m-am dus la ai tai si am auzit ce s-a intamplat.

    -Oh. Mda.

    -Ai aflat ceva? Intreb eu asezandu-ma pe scaunul vizitatorului.

    -Nimc. Doctorul a zis ca vrea sa vorbeasca cu ai mei... deci probabil vor ajunge si ei in curand.

    -Oh!

    'Probabil e grav si nu voiau sa ii spuna, altfel nu ii chemau pe ai ei la spital...'

    Nu. Just don't. Nu te gandi la asta. Poate nu e nimic.

    O asistenta baga capul pe usa.

    -Domnule Beckham, mama domnisoarei ar dori sa intre. Puteti va rog sa...

    -Desigur, o sa astept pe hol.

    Am sarutat-o pe Anabelle pe frunte si am iesit.

    ~Anabelle's P.O.V.~

    A intrat mama, cu un plic in mana.

    -Anabelle, trebuie sa iti zic ceva foarte important.

    Am inghitit in sec, in timp ce mama scotea tomografia. Era foarte... colorata. Nu era normal.

    -Doctorii spun ca s-ar putea sa ai cancer in faza terminala, a spus mama cu lacrimi in ochi.

    -Cat? Am intrebat eu cu vocea tremurand.

    -D... do...

    -Doi ani? Doua luni?

    -Doua saptamani.

      Acum este: Joi 8 Dec 2016 - 7:54