╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    Măști

    Distribuiti

    RR
    Administrator
    Administrator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2005

    Data de înscriere : 09/01/2011

    Măști

    Mesaj Scris de RR la data de Vin 5 Aug 2016 - 18:22

    De o vreme m-au bătut niște idei, care nu au vrut să mai plece, așa că m-am gândit să scap de ele prin scris. Nu știam dacă să mai scriu un prolog sau nu, dar până la urmă m-am decis să scriu unul scurt în jur de cinci sute de cuvinte. Nu e cine știe ce. Sper doar să vă dea o idee despre despre ce va urma sau pe ce se bazează povestea. Cine dorește un scurt rezumat, fără (multe) spoilere, îl pot posta odată cu primul capitol. 
    Enjoy ^_^
    Prolog




           Oglinda, o suprafață netedă și lucioasă, care reflecta razele de lumină și forma imaginea mea atunci când o aveam în fața ochilor. În ea vedeam obiectele care mă înconjurau și, cel mai important, pe mine. Dar chiar eu eram? Nu era cumva o iluzie creată de imaginația mea sau de dorința ascunsă adânc în sufletul meu? Oare eram singura persoană sau mai existau și alții care mă vedeau cu aceleași lentile boltite? Nu, pentru că nu totul este ceea ce pare. Ochii fiecăruia văd lumea dintr-o altă perspectivă. Totul ține de cât știi. Informația este mai prețioasă decât credem noi a fi.
          La început suntem cu toții niște păpuși, suntem la fel. Ne diferențiem doar prin culori și nume, dar cum timpul trece, prindem contur. Diferitele experiențe ne modelează ca pe o bucată de lut, care după ce a luat o formă precisă, este pusă la temperaturi foarte mari. Iar forma adevărată a sculpturii poate fi văzută doar de noi înșine. Suntem singurii care știm ce am simțit atunci când am trecut prin momente dificile. Gândurile sunt ale noastre. Complexitatea lor, doar noi o putem descifra și înțelege.
          Ne creăm un stil de viață pe placul nostru, cel puțin așa am crezut. Mă priveam în oglindă, iar imaginea formată în fața ochilor mei părea a fi nemulțumită. Ceva lipsea. Era precum ultima piesă a unui puzzle pregătit de a fi suspendat pe unul dintre pereți, într-o ramă sclipitoare. Fără ea imaginea nu putea fi completă. Dar oare unde se afla acea piesă și ce semnifica?
           Niciodată nu m-am plâns de viața, pe care o duceam și niciodată nu mi-am dorit mai mult decât aveam în acest moment. Dar de ce mă simțeam precum o pasăre fără aripi? Închisă într-o colivie frumoasă, cu mâncare și tot ce era nevoie. O pasăre protejată, hrănită, și totuși tristă, fără pic de viață. Dar chiar și cu două aripi puternice și gata de a-mi lua zborul, încotro puteam zbura când nu aveam habar care îmi era destinația.
            Totuși, societatea mă accepta așa cum eram. Mă comportam ca toți ceilalți, le arătam că-mi plăcea ce le plăcea și lor. Astfel nu aveam să simt singurătatea, care stătea la pândă și aștepta momentul potrivit pentru a mă lua în brațele ei.
            Ce mă definește? Nu știu. Când a fost ultima dată când am făcut ceva ce mi-a tresăltat inima de bucurie? O întrebare cu un răspuns vag. Fericirea era mereu acolo atunci când împărtășeam cu alții cunoștiințele mele. De fapt, dacă stăteam bine să mă gândesc, tot ce știam eu, știa și restul, iar tot ce îmi plăcea mie, le plăceau multora. Erau lucruri pe care le-aș fi împărtășit cu alte persoane, dar cu cine? Trăiam în mai multe lumi. Cea reală, de care încercam să mă feresc și despre care nu știam prea multe, și bula creată de mine atunci când eram doar eu și umbra mea.
            Mă mai privesc pentru ultima dată în oglinda dulapului înainte de a părăsi camera. Nesiguranța este unul dintre punctele mele “forte”. Cert este:
            - Nu sunt ceea ce par.


    Ultima editare efectuata de catre RR in Lun 5 Sept 2016 - 1:21, editata de 2 ori

    Ciocolată
    Inactiv
    Inactiv

    Mesaje : 15

    Data de înscriere : 18/07/2016

    Re: Măști

    Mesaj Scris de Ciocolată la data de Vin 5 Aug 2016 - 22:39

    I'm first?
    Mmmkay.

    Îmi place cum scrii, ai un stil frumos și curat. N-am prea multe de spus, sincer, având în vedere că ai postat doar prologul, și din proprie experiență știu că un prolog bun nu oferă răspunsuri, ci lansează întrebări. Sunt curioasă legat de titlu și de cum se leagă de poveste, so you have me hooked for now (also, sunt interesată de rezumatul ăla cu care te lauzi). Abia aștept să văd ce se întâmplă pe mai departe XD

    Keep it up & tons of inspiration~

    Ella ♣
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2342

    Data de înscriere : 16/04/2012

    Re: Măști

    Mesaj Scris de Ella ♣ la data de Sam 6 Aug 2016 - 19:19

    Hello, Ralu! Smile
    Sunt foarte bucuroasă că te-ai decis să împărtășești cu noi ideile tale. M-a atras foarte mult titlul. Deși pare simplu, ascunde multe secrete, ceea ce îmi place. Din prolog nu am aflat foarte multe, ci doar faptul că personajul, cu toate că este foarte nesigură pe sine, este doar o altă persoană a societății, care poate foarte ușor să se facă nevăzută într-o mulțime de oameni care sunt "la fel ca ea". M-ai făcut foarte curioasă să îți citesc ideile pe care vrei să le pui în practică.
    Spor la scris și să mă anunți când postezi primul capitol! ^-^

    Inque~
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 31

    Data de înscriere : 16/07/2016

    Re: Măști

    Mesaj Scris de Inque~ la data de Mar 9 Aug 2016 - 18:59

    Buna!

    Mi se pare ca ai pus o problema destul de complexa cu care ne confruntam mai toti. Este normal ca in societate sa purtam o masca, sa ne dorim sa facem parte din ceva si sa ne facem placuti, cu riscul de a nu mai sti cine suntem cu adevarat sau a ne simti inchisi intr-o colivie. Vreau sa vad cum o sa decurga povestea pentru ca, cel putin despre problema in sine, este foarte mult de vorbit, insa as vrea sa vad cum o vei expune tu.

    Am gasit niste greseli gramaticale, sper ca e okay sa le scriu.
    Defapt, dacă stăteam bine să mă gândesc, tot ce știam eu, știa și restul, iar tot ce îmi plăcea mie, le plăceau multora. Erau lucruri care le-aș fi împărtășit
    "De fapt"
    "lucruri PE care le-as fi impartasit"

    Nesiguranța este una dintre punctele mele “forte”
    "Nesiguranta este UNUL dintre" pentru ca tema propozitiei este punctele forte. "Unul dintre punctele mele forte este nesiguranta" (ma rog, lasand la o parte sarcasmul).

    Heaven's Calling
    Membru
    Membru

    Sex : masculin

    Mesaje : 321

    Data de înscriere : 22/07/2013

    Re: Măști

    Mesaj Scris de Heaven's Calling la data de Dum 14 Aug 2016 - 14:55

    Mă bucur că ai mai început să scrii ceva și pare interesant. Am început să văd legătura dintre titlu și conținut după ce am citit și abia aștept să văd cum ai de gând să dezvolți ideea asta destul de complexă. Nu am prea citit ficuri care să fie despre adaptarea în societate, deci mi se pare o idee originală *sau sunt și nu le-am citit eu, dar da, pentru mine tot original e Laughing*.
    Spor la scris și anunță-mă când aduci capitol nou. ^^ *dacă aduci și un rezumat nu mă supăr Whistling *

    RR
    Administrator
    Administrator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2005

    Data de înscriere : 09/01/2011

    Re: Măști

    Mesaj Scris de RR la data de Sam 10 Sept 2016 - 2:55

    Vă mulțumesc mult pentru părerile voastre și îi mulțumesc Adinei pentru că mi-a arătat unde am greșit. La partea cu pe care este o problemă mai veche, sper doar că nu vor fi multe astfel de greșeli în primul capitol. Sper să nu aveți așteptări prea mari. Nu sunt eu mare scriitoare și nu am mai scris de mult timp atâta text >.< 
    Locul pe care l-am ales, veți vedea voi care este, va fi important pentru protagonistă. Mi se pare mai ușor să dezbat mai multe subiecte, care ne conturează ca persoană, la această vârstă. Nu mă voi axa doar pe o temă și nu voi despica firul în patru pentru a nu face povestea plictisitoare. (Nu sunt psiholog) Aceasta va fi mai mult ficțiune îmbinată cu realitate... Of, nu știu cum să vă explic... You know what I mean. So, enjoy! (A da, Prologul și Epilogul nu sunt din perspectiva protagonistei.)
    Capitolul I




    Cu pași mari mă îndrept către noua mea clasă. Ultimul an de școală. Nu pot să întârzii chiar în prima zi pentru că prima impresie mereu contează. Cu greu îmi fac loc prin mulțimea de elevi și profesori, care stau pe holul principal, unii discutând, alții încercând să ajungă la destinație, ca mine. După miile de scuze cerute la fiecare ciocnire cu câte un elev, am ajuns într-un sfârșit în fața ușii cu numărul 12c. Răsuflu ușurată. Mă uit fugitiv la ceas. E albastru ca marea cu dungi albe.
    - 7:41, ce bine. Mai am... mă opresc pentru o secundă, fixând tavanul cu privirea.
    - Nouăsprezece minute, răsună o voce joasă în spatele meu. Când îmi întorc privirea pentru a vedea persoana care mă completase, acesta trece rapid pe lângă mine, intrând în clasă și ocupând un loc în primul rând, chiar la fereastră. Nu reușesc să-i văd fața, doar spatele. Pare a fi noul meu coleg. E înalt, solid, arată de parcă face parte din echipa de fotbal american al școlii. Părul brunet e scurt, lins, iar pe gât are un tatuaj. Nu îmi pot da seama ce simbol e conturat pe pielea lui, dar e colorat în negru și roșu. Îmi așez mai bine ochelarii cu rama neagră de plastic, după care mijesc ochii, privindu-l mai atent pe tânăr. Oare de ce mi se pare așa de cunoscută acea persoană? Prezența lui îmi provoacă disconfort.
    - Domnișoară, nu aveți de gând să intrați?
    Lângă mine apare un bărbat înalt. Îl cunosc.
    - Ăm, da, domn Profesor, mă scuzați.
    Intru și eu în clasă, urmată de profesor, și mă așez în primul rând, chiar față în față cu catedra. Băncile nu sunt despărțite ca în alte clase, ci sunt lipite unele de altele formând astfel un rând întreg. Îți dau impresia unei încăperi mici și strâmte, totul pare înghesuit chiar și cu puținii elevi prezenți. Pereții sunt vopsiți într-un roșu cărămiziu, culoarea calmându-mă. Mă mai uitat încă o dată la noul meu coleg, care se puse pe locul meu preferat și îmi răspunse pe un ton arogant. Îmi plăcea când cineva îmi termina propozițiile, dar nu dacă era un necunoscut care vrea să se arate mai isteț. Pufnesc indignată, după care încep să-mi rotesc capul și să privesc curioasă în jurul meu. Toți sunt ocupați cu ceva. Majoritatea stau cu ochii ațintiți în telefoanele lor, care mai de care noi, scriind cu alte persoane, iar câțiva vorbesc cu vecinul de bancă. Eu nu am cu cine vorbi fiindcă nu cunosc pe nimeni și nici nu vreau să mă bag așa în seamă, mai ales că nu sunt genul de persoană care să vorbească mult. După părerea mea, e mai bine să fi un bun observator decât un excelent vobitor.
    Totuși mi-ar fi plăcut dacă măcar unul dintre prietenii mei ar fi fost în aceași clasă cu mine. Așa nu dădeam celorlalți colegi impresia unei persoane singuratice, fără prieteni. Urăsc să fiu singură, chiar îmi este frică. De aceea nu mă deranjează niciodată mulțimile de oameni și gălăgia.
    Mă uitat din nou la ceas. Mai sunt încă zece minute. Plictisită, încep să mă joc cu elasticul de păr de pe mâna dreaptă. Îl port mereu cu mine.
    - Bună, Renata!
    Sunt trezită la realitate de o voce foarte cunoscută. Îmi ridic prompt privirea. Inima îmi bate atât de puternic, vrând să o ia la fugă.
    - Mi- Michael?! Murmur eu, simțind cum obrajii încep să prindă culoare.
    - Deci îți mai amintești de mine? Cred că nu am mai vorbit de... trei ani? Ultima dată fiind-
    - Da, îmi amintesc! răspund fără pic de ezitare.
    Am fost colegi în clasa a 9-a, dar nu am prea avut mult contact unul cu celălalt. După acel incident, la sfârșit de an, nu ne-am mai văzut sau mai bine spus, el nu m-a mai văzut. Mereu când prindeam ocazia, îl urmăream cu privirea sau chiar trăgeam cu urechea la discuțile purtate cu prietenii lui. Fie în cantina școlii, fie în curte. De atunci îl văd cu alți ochi.
    - Mă bucur să te revăd. Nu-mi vine să cred că suntem în aceași clasă. Nu te-ai schimbat mult, dar să ști că ai devenit mai frum- , încearcă să spună, dar e întrerupt de soneria școlii, care anunță începutul orelor.
    - Vă rog, liniște în clasă. În special cei din ultimul rând cu telefoanele în mână. Vocea groasă și puternică a profesorului răsună în toată încăperea, capturând atenția tuturor.
    E un bărbat înalt, simplu îmbrăcat, spre deosebire de ceilalți profesori care au venit îmbrăcați la costum, și foarte sportiv. Tricoul mov, pe care îl poartă sub geaca de piele desfăcută, îi conturează perfect corpul. Nu poți spune că e bătrân, dar are cinsprezece ani de experiență ca profesor la liceul nostru.
    - Eu sunt domnul Hart, continuă scriind numele pe tablă, și vă voi preda istoria. E ultimul vostru an, așa că trebuie să stabilim unele reguli. Se întoarce la clasă, lovind puternic catedra cu palmele. La orele mele nu aveți voie să beți apă sau să mâncați. Aveți destul timp în pauză ca să vă umpleți burțile cu tot ce aveți nevoie. Iar telefoanele mobile trebuie predate la începutul orei fără nici un comentariu. Făcu o pauză lungă, analizând fiecare elev din clasă.
    - Era să uit. La toaletă aveți voie doar dacă e urgent și numai câte unul. Mă adresez domnișoarelor care au obiceiul de a merge în grup.
    La ultima lui propoziție mă pufnește brusc râsul. Nu mă așteptam ca un profesor dur ca el să pomenească de o problemă minoră care toți profesorii o au. Ce îl deranjează pe el dacă se duc mai multe fete la baie? Simțind cum privirile și tăcerea celorlalți mă împung, îmi pun rapid mâna la gură, dar din păcate profesorul deja mă ochise.
    - Vi se pare ceva amuzant? Nu vă convine ceea ce am zis? spune domnul Hart ridicând sprâncenele perplex.
    - Îmi pare rău. Las capul în jos de rușine. Inima îmi bate puternic, iar fața mi se înroșește.
    - Da, oamenii din ziua de astăzi au multe fețe. Își drege vocea, apoi continuă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Are careva nelămuriri sau întrebări în ceea ce privește materia?
    Ora continuase fără mari probleme. În timp ce majoritatea elevilor puneau întrebări, eu nu îmi puteam dezlipii privirea din bancă. Să se ia un profesor de mine nu mi se mai întâmplase de foarte mult timp, iar deobicei nu era vina mea. Dar acum greșisem. De ce a trebuit să râd? Nici măcar nu fusese o glumă. Mă comportasem precum un copil cui i s-a arătat doar un deget. Chiar dacă pentru mulți gestul meu pare a fi banal și ar trata situația cu indiferență, pentru mine înseamnă o catastrofă.

    - Renata, ești bine?
    Tresar la auzul vocii lui Michael. Mă prinse de umăr, iar în ochii lui se putea citi îngrijorarea.
    - Hă? S-a terminat deja ora?
    Sunt dezorientată.
    - Da, de ceva vreme. Mă duc la cantină, vii și tu?
    Pentru câteva secunde m-am pierdut în ochii lui căprui.
    - Îmi pare rău, dar mă întâlnesc cu Alexy. Mă ridicat și îmi iau ghiozdanul. E de mai multe nuanțe de albastru, în carouri.
    - Prietena ta?
    Dau aprobator din cap, zâmbindu-i rușinată. Aș fi luat de îndată invitația, fără nicio ezitare. Mi-ar fi plăcut extrem de mult să petrec timp cu el, dar ceva ea e mai importantă decât un băiat. Familia și prietena mea sunt pe primul loc și sper că nimic nu va schimba acest fapt.
    - Atunci ne vedem mai târziu.
    Ies din clasă căutând-o pe Alexy prin mulțimea de elevi. O zăresc la capătul culoarului cu brațul ridicat. E îmbrăcată într-o cămașă roșie cu guler negru și blugi negri, rupți în zona genunchiului. Părul roșcat, natural, îl are prins într-un coc.
    Fără a-mi da seama, încep să alerg către ea cu un surâs pe buze. Brațele-mi subțiri îi cuprind bucuroasă trupul viguros, strângându-l puternic. Deși ne-am văzut doar ieri, aveam nevoie de afecțiune, de certitudinea că totul va fi bine. Nici eu nu înțeleg de ce, dar așa simt pe moment. Nu mă întreabă ce e neregulă cu mine, știe cum sunt. E singura persoană care mă înțelege și nu mă judecă.
    Mă desprind din îmbrățișare, dând un pas în spate. Sunt pe punctul de a spune ceva, când simt aer cald bătându-mi în ureche.
    - Vezi că ți-a căzut masca pe jos. Să nu te vadă și altcineva fără ea.
    E aceași voce care mă completase de dimineață. Îmi șoptise pe același ton iritant, care mă duce în culmea disperării. Mă întorc către el și îl privit mai atentă. Acum am șansa de a-i vedea fața. Buzele trandafirii sunt precum o linie subțire desenată pe chipul său, nasul drept, iar ochii… Acei ochi ca safirul. Rămân încremenită precum o statuie. Amintirea acelui incident mă străfulgeră, întorcându-mi stomacul pe dos. Am încleștat pumnul. Prima dată nu-mi dădusem seama la ce se referise, dar acum îmi amintesc. Un amalgam de sentimente îmi împânzește sufletul. Înghit în sec, pulsul crescând.
    Un zâmbet trufaș i se așterne pe chipul palid, apoi își continuă drumul.
    - Uaa, incredibil, ce... Ah... Și tu ți-ai luat ochelarii greșiți, strig plină de furie, acesta îndepărtându-se tot mai mult. Vezi să nu te împiedeci cu vederea așa slabă. Mă mir că -, ah, la naiba! Nu mai continui fiindcă acesta deja dispăruse prin grămada agitată de elevi.
    - Stai așa, acela nu e…
    - Ba da, Ryan.
    Doar pronunțându-i numele mi se uscă deja gura și un gust amar mi se așează pe limbă.
    - Ce idiot. Nu-mi spune că sunteți în aceași clasă?… Renata? Mă auzi? Ești bine? Ce ești așa de palidă?
    Alexy mă scutură ușor de umăr. Încerc să mă calmez înainte de a deschide gura. Nu trebuie să las un tânăr încuiat la minte și plin de sine să îmi distrugă ziua. Ryan nu mă cunoaște absolut deloc. El e genul de persoană care se bazează pe fapte, pe ceea ce vede, sau mai bine zis, crede că vede. Ar fi trebuit să mă confrunt de mult timp cu problema creată, dar mi se pare în zadar să discut cu o astfel de persoană ignorantă și, sinceră să fiu, îmi este frică. Dacă aveam să stârnesc mai mult ură și dispreţ, asta ducând la un an plin de disconfort și în cel mai rău caz, eu fiind șicanată de el?! Evitarea belelelor e ţelul meu, pe lângă terminarea anului cu brio.
    Îmi scapă un suspin.
    - Da, din păcate suntem colegi de clasă. Nici mie nu prea îmi vine să cred. Cu siguranță va fi un an tulbure. În fine, vrei să mergem la cantină sau pe terenul de fotbal?
    - Am vorbit cu George, iar el și Daniel ne așteaptă afară.
    Dau aprobator din cap, amândouă îndreptându-ne acum către terenul de sport. Acesta e destul de mare, cât patru câmpuri de tenis. Înafară de parcela cu iarbă, care e mai mult pentru jocul de fotbal, în capăt, chiar la îngrăditura școlii, sunt două terenuri mici de baschet. Iar pista de alergare se află chiar între cele două și porțiunea verde. Ne așezăm pe pista cărămizie lângă băieți care discută foarte aprinși de jocul de fotbal de seara trecută. În timp ce unul susține că Germania câștigase doar cu noroc, celălalt argumentează că Italia nu avusese deloc ofensivă bună. Mi-am dat ochii peste cap, chicotind. Așteptând să termine discuția contradictorie, o iau la întrebări pe Alexy.
    Am aflat că George și Daniel erau în aceași clasă cu ea și că majoritatea colegilor, pe care îi aveau, îi cunoșteau din ceilalți ani. Chiar și profesorii rămăseseră tot aceași. Doar profesoara de română se schimbase. În locul doamnei Martin, care era gravidă și avea să fie internată la spital la sfârșitul lunii, venise una mai în vârstă.
    - Nu știu, mie mi se pare chiar okay, deocamdată. Sper să predea bine și să ne pregătească cum trebuie de bacalaureat, făcuse o pauză lungă, a, da, și George are iubită. O mai știi pe Corina? A fost cu noi la revelion, verișoara lui Sebastian?
    Dau aprobator din cap, privind-o uimită, dar și foarte rănită. Deși trebuia să mă fi obișnuit până acum cu faptul că nu sunt niciodată la curent cu noutățile privind școala și viața prietenilor mei, tot mă deranjează. De ce sunt mereu ultima care află? Într-adevăr, nu sunt eu una dintre cele mai sociabile persoane din școală. Uneori chiar mă întreb cum de am ajuns să am prieteni cu personalitatea ciudată pe care o am. Nu sunt genul de persoană care să fie serioasă, dar nici amuzantă. Chiar Alexy mi-a spus că fac glume proaste și îi dau dreptate. Eu m-aș descrie ca o fată cu capul în nori care visează cu ochii deschiși și a cărei speranță nu are limite. Nu mă simt pregătită de viață pentru a o lua în serios.
    Mă întind și am privesc cu atenție cerul. Nori cenușii se adună încetul cu încetul deasupra orașului, iar un vânt agreabil adie dinspre vest. Chiar dacă pare a fi frig din cauza lipsei soarelui, este destul de cald și plăcut afară. Toamna bate la ușă, dar vara parcă nu vrea să mai plece. Închid ochii, oftând adânc și concentrându-mă pe noua discuție a celorlalți.
    - …lui pare așa de mâhnită. Din nou își face griji inutile. Ce ghinion pe ea care spera să aibă parte de un an liniștit, îl aud pe George vorbind pe un ton frământat.
    - Deși eu unul nu înțeleg de ce nu îl ignoră. Îl are ca și coleg. Nu cred că -, încearcă Daniel să spună, dar Alexy i-o taie explicându-le situația.
    - Ar fi fost ușor pentru ea dacă acesta ar fi ocolit-o și nu i s-ar fi adresat direct. Din câte am auzit eu de la alții, el este destul de încăpățânat și odată ce i-a intrat ceva în cap, de care pare să fie sigur pe el, cu greu îi schimbi părerea.
    Doar îngrijorarea din glasul lor mă înnebunește. Nu-mi place să îi văd așa doar din cauza mea. Mă simt ca o povară pentru ei deși nu ar trebui.
    - Știți că vă pot auzi, nu-i așa? Sunt bine, stați liniștiți, mă ridic în capul oaselor și schițez un zâmbet. Doar m-a luat prin surprindere faptul că îmi este coleg de clasă, atâta tot. Nu e cine știe ce, mai ales că eu îl voi evita.
    Mințisem. De fapt… nu, ce spusesem era în mare parte adevărat.
    - Ești sigură, Renata? Alexy ridică sprâncenele.
    - Normal, mă strâmb la ea scoțând jucăuș limba. Eu știu că sunt un V.I.P și că vă place să vorbiți despre mine, dar totuși, cine vine până la urmă în seara asta la film? De săptămâni bune plănuim să mergem la cinema.
    George rânjește. E genul acela de rânjet stânjenit care, în timp ce își cere scuze, dă de înțeles că are alte planuri. Daniel strâmbă din nas, iar Alexy ridică din umeri nesigură ce să spună. Nu-mi pot abține râsul gălăgios care îi face pe prietenii mei să scuture capul. Am momente în care îmi exprim brusc emoțiile, ceea ce e foarte ciudat. Mă tot întreb din ce cauză și dacă există o modalitate de a mă putea controla. Vin precum ploile scurte și puternice într-o zi de vară. Sunt imprevizibile.
    - Am înțeles, sunteți ocupați. Dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că azi mi-a apărut un nou episod din serialul meu preferat. Așa că voi fi ocupată până vin părinții de la bunica, le răspund ridicându-mă în picioare și scuturându-mi pantalonii de mizeria de pe jos.
    - Pleci? întreabă Daniel trecându-și degetele prin părul bogat de culoarea grâului.
    Dau aprobator din cap. Nu mai stau să le explic că mă grăbesc să prind un loc liber lângă cineva pe placul meu. Mai bine spus, asta e încercarea mea de a-l evita pe Ryan. Persona pe care mi-o aleg o să-mi fie parteneră tot restul anului la orele de chimie care se țin în laboratorul nou renovat al școlii.
    Norocul meu e că îmi place să fiu punctuală, să fiu înaintea altora la punctul de întâlnire. Și am avut dreptate să mă grăbesc. Cum intru în marele laborator a cărui pereți, perdele și miros dau impresia unei camere de spital, ochesc una dintre noile mele colege. Aceasta stă singură la una dintre mesele lungi și înalte ale laboratorului. Nu pare să aștepte pe nimeni, așa că mă îndrept către ea și o întreb dacă locul e deja dat altcuiva.
    - Nu, te poți așeza liniștită. Prieteni nu am în clasă pentru că sunt nouă, numai ce m-am transferat. Sunt Andi!
    Îmi întinde politicos mâna. E micuță de statură, la fel ca Alexy. Părul precum culoarea scoarței de copac îl are prins într-o coadă de cal, iar sprâncenele ei groase îi oferă o tentă de seriozitate ochilor ei căprui. Este o fată foarte drăguță și pare chiar de treabă. Am impresia că mă voi înțelege foarte bine cu ea. Îi scutur ușor mâna prezentându-mă chiar înainte de a se suna.

    După ce puținele ore, care dăduseră impresia unei zile infinite, se termină, o zbughesc pe ușă către ieșire. Cu cât mă îndepărtez mai mult de școală și ajung mai devreme acasă cu atât mai repede va trece senzația de anxietate pe care o am de la ora de istorie. Pe lângă asta mai am și o foame de lup, mi se închid ochii de oboseală, iar creierul nu mai are mult și îmi explodează. S-au întâmplat atâtea doar într-o zi, ziua în care totul trebuia să iasă conform planului, dar nu. Eu am început cu stângul. Nu pare a fi cine știe ce, dar pe mine mă deranjează cumplit faptul că domnul Hart și-a făcut o părerea proastă despre mine, că trebuie să fiu în aceeași clasă cu Ryan și nici măcar nu sunt sigură dacă fiind colegă cu Michael e un lucru bun. Cunoscându-mi norocul, știu că vântul va bate puternic în direcția mea, iar nimic nu va funcționa. O voi da în bară, cel puțin așa simt eu în acest moment. Nu ar trebui să mă las încătușată de aceste incertitudini. Așa zice teoria pe care o știu foarte bine și pe care o dau și altora mai departe. Dar când vine vorba de practică, sunt ultima persoană din acest univers care trebuie luată ca și exemplu. Genul acela de persoană sunt, căreia îi e mai ușor să zică decât să facă. Doar cu o motivație legată de un țel și ajutor de la spate aș reuși să mă schimb.
    Oftez lung înainte de a intra în casă și a-mi saluta mama cu zâmbetul pe buze. Aceasta se află în bucătărie. Îmi pregătește prânzul, așa cum face ea mereu când e acasă. Are grijă de mine cum poate ea mai bine.
    După ce m-am spălat pe mâini, m-am așezat la masă și am început să ronțăi cartofii prăjiți și să mestec precum o nemâncată carnea de pui.
    - Cum a fost la școală? mă întreabă mama în timp ce așează câteva farfurii murdare în mașina de spălat vase.
    - A fost bine, foarte obositor pentru că avem mulți profesori noi, pe care eu nu îi prea cunosc, îi răspund luând o felie de pâine.
    - Atunci informează-te să vezi cum sunt, ce ai nevoie la orele lor. Întreabă-ți colegii, poate ei i-au mai avut și știu.
    E doar prima zi și ea deja își face griji și stres, o mare parte trimițându-mi-l mie. Refuz să răspund, fiindcă nu ieșeam niciodată la capăt cu mama. Mereu o ținea cu a ei, părerea mea trecea pe lângă urechile ei, precum vântul răcoros primăvara.
    - Chiar, colegii tăi au rămas aceași?
    - Nu, nici măcar unul.
    - Iar Alexy, George și Da- , i-o tai lămurind-o că ei trei au rămas în aceași clasă cu mulți alții pe care îi cunosc.
    Nu-mi place să vorbesc cu mama despre școală, iar totul a început acum patru ani când mi-am dat seama că atâta timp cât aveam doar lucruri pozitive de povestit, nu aveam discuții contradictorii și fără sens cu mama.
    După ce am terminat de mâncat în liniște - mama a ieșit în grădină pentru a uda florile - urc în camera mea destul de încăpătoare. Îmi arunc ghiozdanul lângă dulapul plin de cărți din dreapta mea și mă așez la biroul de lemn din colțul camerei. Degetele lungi se întind doritoare către laptop și îl pornesc pentru a scrie mai apoi în jurnal. E banal ca la vârsta mea să mai am așa ceva - cel puțin așa vede lumea deținerea unui jurnal, ca fiind doar de fete și de copii mici - fie el electronic sau din hârtie, dar mă ajută să mă descarc. Bineînțeles că nu relatez tot ceea ce s-a întâmplat în ziua respectivă, ci descriu situația și ceea ce am simțit în acel moment. Mi se pare o metodă bună de a descâlci toate sentimentele și gândurile adunate în stomac. Sincer, îmi place mult să scriu, dar nu am spus la nimeni de frica că aceștia vor râde sau se vor preface că mă înțeleg. Oricum scriu pentru mine, nu pentru ei. Așa că îmi pun muzică și încep să tastez până nu am mai pot.
    Ridic încet pleoapele-mi greoi, căscatul meu răsună în toată încăperea. Se pare că am adormit pe tastatura laptop-ului, care are acum ecranul negru și al cărui bec cu simbolul bateriei pâlpâie alert. Mă strădui să disting obiectele din jurul meu, dar e prea întuneric, așa că îmi intind mâna căutând pe bâjbâite perdeaua ușii balconului. De cum simt materialul fin între degete, îl trag deoparte pentru a lăsa lumina lunii să-mi contureze camera. Mă întreb cât de târziu poate fi de e așa de întuneric. Cu pași mici și siguri mă duc la ghiozdan pentru a-mi lua telefonul și a verifica ora. Lumina ecranului îmi fulgeră pupilele, strângând instinctiv pleoapele pentru un moment. E trecut de zece, ceea ce înseamnă că sunt singură acasă. Părinții au plecat la bunica pentru a-i face curățenie în apartament. Fiind bolnavă îi este greu să rezolve totul singură prin casă, iar la azilul de bătrâni refuză să se ducă. Spune că mai bine moare în patul ei într-o atmosferă plăcută decât într-un loc necunoscut și distant pentru ea. Sincer o înțeleg. Cui îi place să se desprindă de trecutul care e atașat de un obiect sau loc drag lui și să încerce ceva nou fără a ști cum va fi? Nu e ușor să lași în urmă, nu e ușor să te deschizi pentru ceva nou și necunoscut. Poate cu timpul te obișnuești și îți va plăcea, dar cine îți garantează acest lucru? Nimeni.
    Auzindu-mi mațele chiorăind, cobor cu mare atenție scările - încă mai văd pete verzi din cauza luminii puternice care m-a orbit pentru câteva secunde - și mă îndrept înfometată către bucătărie pentru a mânca ce mi-a lăsat mama. Pe masă, lângă un bilețel galben pe care scrie: Încălzește-le, dacă sunt reci. Vom ajunge târziu. Pupici, îmi fac cu ochiul un bol plin de paste cu sos de roșii. Îl iau lacomă și urc înapoi în camera mea. Bucuroasă că sunetele vor înceta și golul va dispărea, mă arunc pe canapeaua extensibilă care stă perpendiculară cu dulapul de cărți, pe partea stângă a ușii camerei, și încep să mănânc precum o nesătulă. Mi-a fosr așa de foame. Din când în când privesc către geam. Plouă cu găleata afară, dar norocul meu e că nu tună și fulgeră. Cu siguranță m-aș fi ascuns sub pătură ca o pisică speriată de propria umbră. Dar ploaia îmi place mult, mă relaxează. De aceea, după ce terminat de lins bolul și îl așez pe birou, mă duc la balcon. Cum deschid ușa, o briză de aer rece și proaspăt îmi inundă nările. Pășesc liniștită afară, închizând ochii și dând capul pe spate. Cu un zâmbet larg pe buze inspir adânc aerul. Picurii de ploaie îmi udă nu numai fața, dar și hainele. Nu-mi pasă pentru că mă voi schimba după. În schimb mă bucur de acest moment, care brusc e întrerupt de o tuse puternică. Îmi deschid speriată ochii și privesc în direcția sunetului care venise exact dinspre balconul meu.
    Am încremenit.


    ____________________________________________________________
    Era să uit... Micuțul rezumat: Cine și-ar fi imaginat ca după toți acești ani de școală chiar ultimul să fie mai tulbure. Cu siguranță nu Renata, care îl loc să se bucure de liniștea care îi fusese oferită în ultimii trei ani, trebuie acum să lupte cu sentimentul de ură pentru colegul din a cărui cauză s-a schimbat, trebuie să-și strângă inima în jurul altui băiat și apoi mai e și acel tânăr mascat care apare într-o noapte la balconul ei. Eroul orașului sau poate doar o amenințare pentru toți cetățenii. Umbra nopții.
    Cum va reuși Renata să rezolve problema din trecut și să se găsească din nou pe ea?


    Ultima editare efectuata de catre RR in Mier 19 Oct 2016 - 0:59, editata de 1 ori

    ~Kim™~
    Membru
    Membru

    Sex : feminin

    Mesaje : 1342

    Data de înscriere : 23/01/2013

    Re: Măști

    Mesaj Scris de ~Kim™~ la data de Sam 10 Sept 2016 - 19:45

    Edit!
    Avem o intarziata pe aici, dar nu-i bai timpul trece si tu ai un nou capitol de pus. Laugh Deci scuza-mi intarzierea dar si eu astept dupa Narcis dar nu mai apare Laughing si stii ca te iubesc. :3 Ma voi lega de capitol cand vei posta ceva +18 asa ca cius, pup si spor la scris. Kiss Smile <3


    Ultima editare efectuata de catre ~Kim™~ in Mar 20 Sept 2016 - 16:21, editata de 1 ori

    Ciocolată
    Inactiv
    Inactiv

    Mesaje : 15

    Data de înscriere : 18/07/2016

    Re: Măști

    Mesaj Scris de Ciocolată la data de Sam 10 Sept 2016 - 21:43

    Ooh, cliffhanger! I love cliffhangers, they're like ponies--except, you know, not smelly.

    Mi s-a părut interesant capitolul, și sunt foarte curioasă să văd cum va evolua povestea (btw, să nu-mi dai cu ceva în cap dacă încurc personajele, am acest prost obicei). Până acum îmi place, deși acțiunea din acest capitol nu a fost chiar atât de suspenseful (I'm a whore for suspense); în schimb, ai stabilit chestii importante pentru poveste, ca relațiile dintre personaje, și ai lansat și niște semne de întrebare (what happened between Renata and Ryan?). Cu riscul de a mă repeta, îmi place că ai încheiat cu un cliffhanger, pentru că nimeni nu iubește un cliffhanger bun mai mult decât mine ♥ 

    All is well so far, dar am câteva comentarii (I plead guilty to being a nit-picker).

    First off, vreau să menționez că mi-a fost foarte greu să plasez acțiunea undeva în spațiu (până când ai menționat ceva de ora de română, and then it hit me; that is neither here nor there), și asta mai ales din cauza numelor personajelor--no offense, dar mi se pare puțin cam tras de păr un personaj cu numele Ryan, and that comes from the queen of picking strange names. Also, și asta nu e atât un aspect negativ cât unul neobișnuit (bordering idealistic), este genul de școală la care merg copiii ăștia. Mi se pare puțin cam inspirată din serialele americane, but like I said, it isn't exactly bad. I'm just being jealous =]]

    În al doilea rând, vezi că ai câteva greșeli (I'm a lazy jackass and I won't point all of them out precisely), în special de concordanță a timpurilor; am găsit în vreo 2-3 locuri îmbinat prezentul cu trecutul în aceeași frază, but I get the feeling that's an honest mistake, could happen to anybody. Din ce mi-a sărit în ochi, vezi că se scrie „de fapt,” nu „defapt,” iar pluralul de la „teren” este „terenuri,” nu „terene.” Mai sunt și altele, but I'm leaving the pleasure of pointing them out to other nit-pickers c:

    Anyway, vreau să citesc mai departe, așa că spor și multă, multă inspirație (:

    RR
    Administrator
    Administrator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2005

    Data de înscriere : 09/01/2011

    Re: Măști

    Mesaj Scris de RR la data de Mier 19 Oct 2016 - 1:03

    Vă mulțumesc mult pentru susținere și ajutor. Aș dori să anunț că primul capitol a fost editat, adică am corectat greșelile menționate de Ciocolată (thanks, means a lot Kiss ) și am schimbat timpul de redare a acțiunii (stupid...beginner's mistake to use only the past... forget it >.<). Cred că am adăugat și ceva informații dacă nu mă înșel... știu că sunt mai multe cuvinte decât la început.
    Și în caz că sunt nelămuriri și vi se pare ciudat că am precizat limba română, iar numele protagoniștilor sunt englezești, țin să precizez că în capitolul doi va fi totul mai clar (în cel mai rău caz, orașul/țara creat/-ă de mine vă va zăpăci complet -.- împreună cu ... , too many spoilers Laugh )
    Cu siguranță vă întrebați ce e cu acest post și de ce nu apare capitolul doi  Angel Ei bine, fiind încă la început și neavând atâtea personaje, m-am gândit să vă las pe voi să vă creați propriul vostru personaj (secundar). Școala este mare, iar Renata va avea de a face cu diferiți oameni. Nu mă voi axa mult pe ele pentru că personajele pricipale fac în mare parte povestea. E la alegearea voastră ce vreți să fiți. Fie profesor, elev sau chiar poștașul. Surprindeți-mă cu ideile vostre. Trimiteți-mi un pm cu datele personajului vostru (o super-mini descriere a aspectului, profesia, vârstă, caracter (adjective care-l descriu cel mai bine), iar numele este opțional). Vom vedea după ce se va întâmpla cu ele.
    Pupici și ne vedem cu un nou capitol prin decembrie ^_^ University calls Laugh

      Acum este: Joi 8 Dec 2016 - 7:59