╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    Fragmente de moarte

    Distribuiti

    ♥ Nekko ♥
    Critic
    Critic

    Sex : feminin

    Mesaje : 730

    Data de înscriere : 06/09/2011

    Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de ♥ Nekko ♥ la data de Joi 30 Iun 2016 - 22:32

    Later, Childhood


            Atât cât a durat, a fost o prietenie frumoasă. Am învățat atât de multe în acea perioadă când am fost împreună. Anii păreau zile primăvăratice, dar indiferent de cât de repede treceau, azurul cerului rămânea mereu același – hipnotizant, la fel ca grădina inocenței noastre. Iar motivul era un concept străin ca viața, căci nu aveam nevoie de el pentru a ne atinge scopul: să zâmbim cu adevărat.
            Momente efemere și de mare însemnătate le-am petrecut împreună. Într-o continuă căutare de emoții și senzații, ne-am avântat împreună spre o dimensiune contradictorie lumii mele și am realizat câteva taine ale cosmosului. Totuși, singuri nu puteam face prea multe. Atunci tu m-ai învățat să-mi fac prieteni, dar nu oricum, ci de calitate. De ce? Oricine încearcă, la un moment dat, să-și creeze legături puternice, iar când le obține, satisfacția care-l copleșește este inegalabilă.
            M-ai lăsat să cad, pentru că ai vrut să mă ridic. Mi-ai șoptit adieri calde și m-ai îmbărbătat: „caută-ți mai întâi aliații, iar apoi gândește-te cine îți sunt dușmanii” mi-ai spus. Apoi, într-o rafală purpurie, m-ai luat de mână și m-ai expediat către un nou capitol din viața amândurora.  Pășind pe un drum al cărui curs nu-l putem opri, ne-am legat șireturile destinului și am traversat și munți, și ape și deșerturi de influențe care doreau să ne arate că trandafirul are țepi.
            Am sperat, am alergat, dar niciodată nu am uitat să ne oprim spre a ne bucura de acel tablou fără de ramă. Ori de câte ori puteam, buburuzele le luam și le transformam în tovarășii noștri, devenind actanți pe scena comediei noastre. Ca rezultat al învățăturilor noastre, realizând ce este cu adevărat important,  inimele se zbăteau din pricina entuziasmului.
            De multe ori, un strop de curiozitate era suficient pentru a ne pune un infinit de întrebări. Frica nu constituia o problemă atât de mare pe cât o făcea lipsa materialelor. De aceea, de multe ori o luam în piept doar pentru acel infim obiectiv pe care-l aveam; neînsemnat pentru unii, intrigant pentru alții, dar mai ales, măreț pentru noi, am ținut de el fără a ne fi teamă de consecințele survenite mai târziu de acțiunile noastre copilărești. Ele nu erau nimic pentru noi.
            Dar totul s-a risipit cu timpul.
            Într-o intersecție a destinului, lumea noastră s-a divizat într-o lume a ta și o lume a mea. Tu ai ales să te întorci, eu n-am avut încotro decât să merg înainte, fără tine. Mă împiedic de propriile-mi șireturi, atunci răvășite, dar tu nu mai erai acolo să mă sprijin de tine. Un prim moment în care am simțit frica a fost acela. Din această cauză, m-am rătăcit de la calea mea, gonind mereu cu ochii închiși pe o potecă de veacuri călcată, pe lângă făpturi doar de tine știute. Inima-mi tresălta, șoptindu-mi dispariția ta, răsunându-mi parcă în minte singurătatea ce mă apăsa.
            Vântul tomnatic răsfoia cu repeziciune paginile cărții, grăbind astfel începerea unui nou volum de întâmplări în dimensiunea maturității mele. Când mi-am deschis ochii, am văzut figuri obscure, mișunând în decorul dramei mele. Cu genunchii prăfuiți, într-un univers finit, am continuat să gonesc fără oprire, trecând mereu pe lângă momente și oportunități, dar niciodată nu încetam să mă uit înapoi. După cine? După prietenii noștri de odinioară – după tine. Punându-mi la-ndoială sentimentele, căutam un nou scop care nu ne includea pe noi, din același motiv pentru care mă agățam de tine: nu suport un sfârșit, mai ales când există ”pe mai târziu, copilărie”.


    Ultima editare efectuata de catre ♥ Nekko ♥ in Joi 30 Iun 2016 - 23:12, editata de 1 ori

    RR
    Administrator
    Administrator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2005

    Data de înscriere : 09/01/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de RR la data de Joi 30 Iun 2016 - 22:35

    O mică ”descriere” a decursului vieții, care a început pozitiv, cu foarte multă speranță. Apoi continuarea m-a întristat pe parcurs ce citeam. Așa este atunci când crești și te maturizezi. Prietenii și familia joacă un rol foarte important în viața fiecăruia, mai ales prietenii, pe care ți alegi și de care te atașezi. Cu timpul totul se destramă, iar noi trebuie să ne continuăm viața și să ne găsim un rol sau un țel pentru a putea continua.
    Ai descris minunat micile etape ale vieții. Nu am cuvinte să-ți spun cât de mult mi-a plăcut. Ține-o tot așa și să scrii/postezi mai des!!!  Big Hug


    Ultima editare efectuata de catre RR in Mar 2 Aug 2016 - 18:08, editata de 1 ori

    ♥ Nekko ♥
    Critic
    Critic

    Sex : feminin

    Mesaje : 730

    Data de înscriere : 06/09/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de ♥ Nekko ♥ la data de Joi 30 Iun 2016 - 22:39

    Efectele iubirii

     
           Poate că nu știu prea multe în ceea ce privește iubirea, poate că nu mi-a fost dat s-o întâlnesc acum, însă, un lucru e sigur... sau nu. Dacă o vei urmări, niciodată nu va apărea atunci când ți-o dorești. Până să-ți dai seama, ea îți va face tot orizontul să se învârtă în jurul ei. Nu poți iubi și să iei decizii bune în același timp.
           De fiecare dată când mă gândesc la iubire, în mintea mea apare o vijelie aspră și cutremurătoare ce aduce odată cu ea emoțiile care, la fel ca aceasta, nu pot fi văzute, însă sunt simțite atât de profund de către noi. Este, în același timp, incontrolabilă. Te învață că niciodată nu poți fi suficient de atent și niciodată nu te mulțumești cu ce ai. E greu de imaginat un sentiment pe care l-ai simțit cu mult timp în urmă. Doar consecințele faptelor făcute pe baza acestuia îți readuc aminte ce te determină să gândești astfel acum.
            Asta am învățat din relațiile pe care le-am avut până la ea. A fost specială. Încă este. M-a marcat și m-a maturizat. Simplul fapt că ea nu-mi accepta trecutul o îngrijora. Împietrisem. Când am aflat de ce ne despărțim, voiam să intru în pământ de rușine, speram să-mi pot stăpânii emoțiile și încercam să-mi potolesc valul de lacrimi. M-am abținut. Bine am făcut. Aș fi regretat atât de mult dacă nu aș fi reușit.
           În acea zi, am sunat-o și am întrebat-o dacă ne putem vedea la ora treisprezece în fața școlii generale, unde obișnuiam să mergem în copilărie amândoi. Voiam să-i ofer flori și să mă plimb prin parc ținând-o strâns de mână, să vorbim și să ne simțim bine. A refuzat, scuzându-se că trebuie să se ocupe de o problemă la serviciu. Hotărâsem să reprogramăm întâlnirea pentru mai târziu. Între timp, un prieten mi-a spus că a văzut-o mergând prin piață cu un alt bărbat la braț.
           Am clacat.
           Am decis să aștept ca ea să mă contacteze și să vorbim. Pentru câteva zile, n-a făcut-o. Nici eu. Eram orgolios. Când m-a sunat, mi-a zis că-i lipsesc și că vrea să ne vedem în după-amiaza aceea. Am acceptat și ne-am întâlnit în parc. Mi-a reproșat faptul că nu se simte confortabil în prezența mea, că niciodată nu-și poate da seama ce gândesc și că a aflat de fostele mele relații care nu au însemnat nimic pentru mine. În timp ce-mi spunea toate astea, încercam să mă conving singur că nu mă doare și că e vina ei că nu mă poate înțelege. Nu i-am zis că o iubesc, însă nu pentru că nu aș fi făcut-o, ci pentru că nici măcar eu nu știam asta. O simțeam, era mereu cu mine în toate gesturile mele, însă ea nu a putut face diferența dintre eu, cel din trecut și eu, cel din prezent. Nu știa cum mă comportam cu celelalte fete, prin urmare nu știa dacă o tratez diferit. Și eu sunt vinovat de ce s-a întâmplat.
           Spre a mă apăra, i-am reproșat infidelitatea de care ea a dat dovadă, însă asta nu i-a picat prea bine deoarece a crezut că o urmăresc. Nu a fost așa, și chiar i-am zis cum am aflat de acest fapt, însă nu i-a schimbat cu nimic hotărârea. Am întrebat-o dacă a zis adevărul când mi-a spus că-i lipsesc, însă nu a mai zis nimic. Își întorsese deja privirea în partea opusă. La fel am făcut și eu sesizând câțiva spectatori. Am rămas amândoi tăcuți și ne-am gândit fiecare la ale noastre. După mai multe minute a plecat, însă nu înainte de a-mi spune că nu vrea să mă mai vadă.
           M-am simțit atât de rău din cauza asta încât toată ziua am rămas acolo, pe o bancă, cu bărbia în palme, cu osul coatelor așezat în mijlocul picioarele pustiite și amorțite. Seara, m-am urcat într-un taxi și m-am dus acasă. Timp de trei săptămâni am meditat la tot ce s-a petrecut. Încercam să-mi găsesc un loc de muncă pentru a nu mă gândi la ea, însă în zadar. Oriunde mă duceam, trebuia să fie ceva ce să-mi amintească de noi. Filozofam la tot felul de lucruri, cel mai important fiind faptul că bărbatul poate să decidă când începe o idilă, însă nu poate hotărî când se va sfârși.  Începusem să nu mă mai recunosc.
           Încercam să mă îmbărbătez singur, amintindu-mi în același timp de mai multe fraze pe care mi le spunea mama. Când ceva rău mi se întâmpla, zicea că niciodată nu va ploua în sufletul nostru, ci va picura pentru a ne aduce aminte că trebuie să fim mereu precauți și să luăm o umbrelă cu noi. Tot ea zicea că indiferent de vremea din inima noastră, și ea face parte tot din natură, iar atunci când furtuna se termină, apare întotdeauna soarele. Alteori eram pesimist și îmi spuneam că realitatea e alta. Nu-mi puteam da seama când era furtună sau când era soare în propria-mi ființă. Eram confuz. Ajunsesem la punctul în care m-am dat bătut și mi-am spus că renunț la ea.
           Am mințit.
           După fix 4 săptămâni de la ultima noastră întâlnire, de Valentine’s Day mi-a dat un mesaj în care mi-a spus că și-ar dori să ne vedem, însă eu am văzut mesajul mult prea târziu din cauza bateriei. Când l-am citit, din instinct m-am uitat la ceas și am sesizat că trecuseră deja trei ore de la expedierea sa și două de la ora inițială de întâlnire. Cu toate astea, m-am grăbit să ajung în piață - acolo unde trebuia să ne vedem – în cel mai scurt timp. Într-o jumătate de oră eram acolo și mă uitam disperat printre mulțimea de cumpărători ce își căutau cadourile potrivite pentru perechile lor, printre vânzătorii dornici de a-și vinde marfa și printre coridoarele neîncăpătoare pline cu decorațiuni în formă de inimă de culoare roșie.
           Am găsit-o, în cele din urmă, la ieșirea din piață spre Bulevardul Nucului îmbrăcată nu foarte gros, privirea fiindu-i pierdută prin tornada de amintiri. Panoul ce arăta data, ora și temperatura curentă m-a anunțat că cea din urmă avea valori negative, fapt ce m-a făcut să-mi dau seama că respira greu, ieșind foarte rar abur din nasul ce-i era înroșit.  Era acolo, mă aștepta înțepenită cu mâinile lăsate pe lângă corp, acoperite de niște mănuși negre, din piele. Era îmbrăcată cu un palton cenușiu, iar picioarele îi erau bine definite de blugii skinny ce-mi erau atât de cunoscuți.
           M-am dus în spatele ei și i-am pus mâna pe umăr. Aceasta și-a întors capul, apoi corpul, reacție datorată gestului meu. Avea o privire tristă, iar fața îi era palidă. M-am cutremurat căci nu știam dacă eu ar trebui să zic ceva sau ar trebui să o las pe ea să înceapă conversația. Nu mă privea în ochi, ci se uita la ghetele mele cu mâinile pe pieptul meu. Își deschise gura pentru a-mi spune ceva, însă nu spuse nimic, mușcându-și buza de jos. Își făcu din nou curaj:
    - Te urăsc! De ce ești atât de insensibil? îmi spuse aproape plângând.
           M-a privit preț de câteva secunde, apoi și-a luat mâinile de pe pieptul meu și s-a întors cu spatele la mine pentru a nu-i putea vedea fața. S-a șters de lacrimi, însă continua să suspine. Mi-am dat seama că ceea ce-mi spusese nu își avea de fapt adevăratul sens. În acel moment, o lacrimă și-a făcut cărare pe obrazul meu, scăpând astfel de un strop din emoția ce o aveam. Am luat-o în brațe și i-am zis:
        - De ce ai plecat? i-am șoptit, timp în care am luat-o de talie și am apropiat-o de mine.
        - Nu știu. Credeam că îți bați joc de mine. Credeam că eu sunt doar o joacă pentru tine. Am vrut să cred că nu e așa, dar când am aflat că și pe alte fete le tratai cu răceală, m-am simțit prost și am vrut să previn.
           Am încercat să te uit. Vărul meu mă place enorm, însă sunt de părere că o relație serioasă nu se poate întâmpla între noi. Cu toate astea, el mă făcea să râd și îmi spunea că ține la mine în ciuda faptului că l-am refuzat. În tot timpul în care mă lăsam trasă de el, tot ceea ce făceam era să compar gesturile lui cu ale tale și îmi spuneam mie însămi: De ce fac asta? De ce te caut pe tine în el? În ziua în care ți-am refuzat invitația pentru a mă vedea cu el i-am studiat părul și m-am gândit: Nu! Nu e ca al lui Nick! Al lui e mult mai des și moale. Luă o pauză, iar când a vrut să continue, am întrerupt-o.
        - Și atunci de ce ai plecat?
        - Chiar dacă aceste gânduri îmi mișunau prin minte, până la urmă au fost spulberate din cauza faptului că nu mi-ai zis niciodată ce simți față de mine. Mă mințeam sigură că pot să renunț la tine, dar adevărul e că întotdeauna o mică parte din mine spera că tu vei veni la mine și-mi vei spune cât de mult mă prețuiești și că nu vrei să ne despărțim. În cele din urmă, am cedat. Mi-a fost așa dor de tine! Spuse ea apucându-mi brațele ce atunci o strângeau și mai tare.
        - Te iubesc! I-am spus, așezându-mă în fața ei și îmbrățișând-o cu putere.
           Am stat mult timp așa, până ce am simțit că mă dor mușchii brațelor, iar picioarele îmi deveniseră grele. După ce am slăbit strânsoarea, ea nu dădea vreun semn că ar vrea să facă la fel. Ochii ei erau gata în orice moment să lase loc multor lacrimi fierbinți și sărate. La un moment dat, îmi spuse:
        - Nu înțeleg... dacă mă iubești, începu ea o întrebare, oprită de un sughiț scurt, atunci de ce nu ai venit tu la mine? De ce ai renunțat la noi?
        - Te referi la relație? Să nu crezi că am vrut vreodată să-mi bat joc de tine. Ceea ce simt pentru tine nu se compară cu ce am simțit până acum. Nu știu de ce nu am realizat până acum, însă știam că indiferent dacă ne despărțeam sau nu, noi tot am fi fost împreună. Mereu am fost împreună! Și acum simt la fel. Încă simt că suntem împreună, i-am zis în timp ce am luat-o din nou în brațe și am rămas îmbrățișați. Timpul trecu fără să se gândească a doua oară.
           Am stat așa multă vreme, timp în care m-am gândit cât de multe am putut învăța din toată experiența asta. Mi-am dat seama că absența celui drag îți face inima să urle de dor și să tânjească după iubire. Tot atunci am înțeles că rivalitatea face un bărbat să fie mai ambițios, dar și neglijent. Uneori, acțiunile spun mai mult decât cuvintele, așa cum un tablou face cât o mie de gânduri sau trăiri. Cu toate astea, trebuie să ai grijă. Câteodată, gura este poarta ce poate aduce ghinionul; viața ți-l aduce de multe ori în timpul unui moment de fericire.
           De asemenea, dragostea nu se face după anumite reguli. Ea este dulce-acrișoară, dar îți dă încredere după o reușită. Vine întotdeauna ținută de mână cu frica, chiar dacă uneori e mai mare decât pericolul în sine, însă asta face iubirea să fie oarbă. Nu urmează logica și se ivește fără vreun motiv. Implică devotament însă trebuie arătat cu discreție. Dacă e persistentă, aduce odată cu ea greșeli, însă de o amâni, mai târziu poți regreta. Împreună cu invidia, ea face un bărbat să fie mai duios.
           E complicat, dar nu te teme! Viața e un coridor imens ce face legătura cu niște uși la care tu continui să bați. Fii sigur că indiferent dacă tu nu crezi că vei reuși, se va întâmpla dacă îți e scris; vei nimeri la una care se va deschide și îți va arăta drumul pe care ești menit să-l urmezi. În cazul meu, soarta a făcut ca acum să merg de Valentine’s Day de mână cu persoana pe care într-adevăr o iubesc.
        - Îmi pare rău, Ema! I-am zis în timp ce îi fluturam mâna înainte și înapoi.
        - E în regulă. Mi-am dat seama că în astfel de situații, cel mai bine e să urăști greșeala, dar să-l iubești pe cel ce-a greșit.




    Sfârșit

    RR
    Administrator
    Administrator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2005

    Data de înscriere : 09/01/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de RR la data de Joi 30 Iun 2016 - 22:45

    Voi efectua un edit mai târziu 
    Uff, s-a terminat așa de repede. I enjoyed every sentence, every word Heart Pot spune că Efectele iubirii este printre preferatele mele. Ai subliniat foarte frumos faptul că iubirea ne schimbă într-un fel. Dăm de sentimente pe care nu le-am mai întâlnit până acum sau pe care nu le înțelegem. E complicat. Mi-a plăcut sfârșitul poveștii. Este o poveste cu o învățătură "ascunsă"
    Povestea de dragoste dintre cei doi m-a impresionat. Nu mă așteptam ca aceasta să se întoarcă la el. Mă gândeam că el va rămâne singur tot restul vieții sale.
    Te pup și spor la scris Kiss


    Ultima editare efectuata de catre RR in Sam 13 Aug 2016 - 14:34, editata de 1 ori

    ♥ Nekko ♥
    Critic
    Critic

    Sex : feminin

    Mesaje : 730

    Data de înscriere : 06/09/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de ♥ Nekko ♥ la data de Joi 30 Iun 2016 - 22:53

    Cu sau fără El

            Uitându-mă stingherit la acel ceva, înțeleg că mă cufund din ce în ce mai mult într-un abis de care am ajuns să mă atașez. Cu nimic de făcut sau de așteptat, ca o statuie stau parcă nemișcat, gândind doar pentru mine ce mulți probabil că deja au reușit să deslușească. Ce mă deranjează nu este mulțimea zgomotoasă, ci mintea mea neliniștită. Vâzând cele două linii paralele infinite, devin din ce în ce mai depresiv și lipsit de viață. Aș minți dacă aș spune că nu e așa.
            Acel abis nu e unul imaginar. Este chiar foarte real. Surprinzător, convenient nouă, oamenilor visători. Este mereu cu noi, însă niciodată nu-i dăm prea mare atenție. De ce ar trebui să-i dăm atenție? Pentru că nu e atât de rău pe cât pare. Uneori e liniștitor, alteori profund, dar cel mai adesea, este nostalgic. Obișnuim să ne aducem aminte de el numai în zilele rele, în momentele în care simțim că nimic nu mai contează și că totul este în zadar. Eram și eu așa odată.
            Într-un tablou lipsit de stridență, finit de marginile ramei și bătut în cui pe unul din pereții lumii, mă aflu eu într-o noapte a lui decembrie, scrijelit de crivățul nemilos de la marginea unui peron aglomerat. Întreaga natură dorea să evadeze din limitele propriei existenţe, să devină un singur monument al culorilor şi formelor nedefinite. Un colos singuratic, domnind peste întregul peisaj. Mulțimea ce mă înconjura ascundea priviri iscoditoare ce le simțeam câteodată în ceafă. Nu-mi păsa. Pentru mine, toată lumea era doar o piesă a decorului.
            Subiectul fascinației mele mă liniștea. Îmi ridic ochii spre cerul înstelat şi îmi las privirea luminată de strălucirea lui. Nu puteam spune cât timp stătusem aşa, cu mintea rătăcindu-mi printre astre, însă nu aveam nimic mai bun de făcut. Departe, o imagine pierdută dintr-o altă lume mi se arată într-o străfulgerare. Singur, într-o lume întunecată, stând într-un colţ de bancă şi scoţând nişte sunete nedesluşite, zac și mă afund tot mai mult într-o meditație copleșitoare. Într-un moment de neatenție, același gând obscur de o vreme încoace îmi bântuie mintea; de ce eu?
            Mă simțeam domol, gata să renunț. Simțeam cum mi-am pierdut sufletul odată cu ultima mea șansă de a mă reîntoarce. Unde? Acolo! Locul unde eu o întâlneam mereu, unde ea îmi zâmbea ca în prima zi când o văzusem, unde ne sărutam sub stejarul din spatele casei ei - unde ea se îndrăgostea din nou și din nou. Mă iubea mai mult decât îşi putea închipui vreodată, dar niciodată nu avea nevoie de cuvinte pentru a mi-o spune. Şi aşa simţeam şi eu. Legătura noastră devenise atât de puternică în ultimii ani, încât privirile şi zâmbetele spuneau mult mai mult decât toate cuvintele pe care le-am fi rostit.
            Acum, însă, sunt un om pustiit care cerșeste o a doua șansă. Nefăcând nimic, într-o stare de reverie, mă plâng Lui pentru eșecul meu. Cine este El? Nimeni altul decât cel care-l are sinonim pe soartă. De când am fost mic, am fost învățat că El este unul hotărât pentru fiecare dintre noi. Bunicul meu obișnuia să-mi spună că trebuie să fiu mereu „Omul potrivit la locul potrivit”. Îmi povestea cum nu conta cât de mult te agitai în marea majoritate a timpului dacă nu-ți era dat să se întâmple ceva.
            De asemnea, îmi spunea că sunt momente foarte scurte,în care dacă nu profiți de tot ce dispui, acestea nu te vor afecta în mod pozitiv în viitor. În plus, credea că „este nevoie în mod special de deținerea unei picături de înțelepciune” în astfel de clipe cruciale. Dacă nu puteai fi deștept atunci, nu erai niciodată. Recunosc că am avut parte de astfel de ceasuri esențiale. Pe de altă parte, tatăl meu era de altă părere. Îmi zicea că „ce semeni, aia aduni” sau că „deficiența de talent se compensează prin multă muncă”. Bătrânul și tata nu se înțelegeau pe cât spera mama să o facă. Acum că stau și mă gândesc, mereu existau discuții pe astfel de teme.
            Tresar. Sunt trezit de impactul unui troller izbit de banca pe care moțăiam. Imaginea din fața ochilor este neclară şi simt cum lumea tremurândă șovăiește prin jurul meu în încercarea de a se încălzi. Fata vinovată se întoarce cu capul în jos, își cere scuze, apoi își continuă vertiginos de drum. Cât priveai cu ochii, o mare de oameni agitați spărgeau liniștea de dinaintea adormirii mele. Îmi ridic privirea către cer și observ cum niște nori acopereau acum astrele. După câteva clipe, o mică parte din măiastra lună se face vizibilă de după norul călător.
            Pe moment, nu-mi mai puteam aminti în detaliu ce am visat. După ce clipesc de câteva ori și îmi ciufulesc părul, mă ridic în capul oaselor și îmi trântesc rucsacul de spate, convins că vreau să plec de acolo. Mă îndrept alene pe holul peronului încercând să-mi amintesc ce am visat. Scene vagi îmi reapar în minte, însă nimic concret. Regretul mă apăsa atât de tare, încât m-am oprit. Îmi întorc privirea din nou către cer și meditez. De câte ori am făcut asta, nici nu mai știu. Eșecul m-a pândit întotdeauna și de multe ori chiar a reușit să mă prindă în colții lui ascuțiți. Faptul că în seara asta am pierdut trenul către acel loc al nostru, este dovada că El îmi râde în față.
            Acum, mai mult ca niciodată, cred că totul este predestinat. Eu că stau aici acum și îmi plâng de milă, tu că poate te-ai decis să mă asculți sau oamenii aceștia care stau și își așteaptă la rândul lor trenul. Totul a fost hotărât cu mult înainte de a se întâmpla. Sunt dezamăgit. Nu sunt dezamăgit la fel de mult pe faptul că am dat greș, cât sunt din cauza faptului că nu pot face nimic să schimb ceva. Orice! Indiferent că este un detaliu infim al vieții mele sau că este modul în care funcționează universul.
            Mă dezechilibrez. Sunt împins din greșeală de o tânără domnișoară care pare a fi grăbită și care sfârșește pe gresia rece a holului. Ochii ei, atât de plini de viaţă, care păstrau mereu prima licărire a becului, ascundeau dezorientarea. Bănuiesc cum orientarea ei în spațiu lasă de dorit. Involuntar, afișez o expresie ce părea a fi surprinsă de evenimentul fortuit. Mă ofer să o ajut să se ridice, iar aceasta îmi apucă mâna ce mai apoi o strânge ferm pe a ei. Se ridică, după care îmi afișează un zâmbet larg, fermecător.
        - Îmi cer scuze! spune ea, apoi îmi dă drumul de la mână.
        - Nicio problemă! îi răspund în timp ce îi ridic geanta și i-o înmânez. Dacă nu sunt cam indiscret, vă pot ajuta cu ceva? Păreți nedumerită.
        - De fapt, chiar ați putea. Știți dacă trenul de ora 22:45 a plecat? Am întârziat și nu văd niciun tren în stație, spune aceasta tot cu același zâmbet neschimbat.
            Nu știam ce să-i zic. Am fost neatent în tot acel timp. Vreme de două ore am șezut pe o bancă nefiind atent la nimic în jurul meu, ignorându-mi și propria-mi amorțeală ce mă incomoda. Brusc, îmi aduc aminte ce am visat. Totul este limpede. Un sentiment neplăcut îmi amărăște gura. Uitându-mă la această adolescentă, totul pare atât de simplu. Inocența zâmbetului ei dă impresia că stăpâna acestuia nu ar avea nicio grijă, deși acțiunile ei spuneau altceva. Îmi aduce aminte de mine azi, pe vremea când am ajuns la gară optimist că voi pleca azi spre iubita mea.
        - S-a întâmplat ceva? întreabă ea, de data asta cu un zâmbet mai restrâns.
            Ce-i pot spune? Adevărul? Minciuni? Că nu știu? Mă simt nefolositor. Chiar patetic. Gândurile acestea îmi străfulgeră mintea și mi-o întunecă de groază. Ezit să mă uit fix în ochii ei. Aceasta îmi sesizează retragerea și îmi dă un mic ajutor.
        - Dacă nu sunt cam indiscretă, ce tren așteptați dumnevoastră? Poate vorbim de același tren, spune ea încrezătoare, parcă cu o urmă de sarcasm.
        - Trenul meu a plecat acum mult timp, doamnă, răspund eu cu o urmă de regret în glas. Trebuia să ajung la Brașov până acum, dar se pare că l-am pierdut.
        - Aceasta este și destinația trenului meu. Presupun că îl așteptați pe acesta...
        - Nu. Mi-am pierdut șansa. Biletul meu și-a terminat perioada de valabilitate acum două ore. Trenul dumneavoastră are, cel mai probabil, întârziere, îi răspund, iar cu un semn discret din cap, îi dau de înțeles că vreau să plec.
            Mă apucă de mijlocul antebrațului. Pupilele se dilată. Paşii încetară. Răsuflarea deveni mai lentă. Lumina becului era acum parcă mai comfortabilă, încât, după atâta timp petrecut singur în întuneric și ger, îi simţeam acum şi căldura. Alene, mă întorc, iar atunci când voiesc, îmi ridic privirea. Fata era acolo, ţinând în mână trollerul pe care îl scăpase cu puțin timp în urmă. La câteva momente după aceea, vocea ei se face auzită în holul aglomerat al gării.
        - Voiam să vă întreb dacă nu cumva ați putea lua alt tren, dar presupun că...
        - Nu mai sunt bilete, o întrerup eu, dezamăgit de amintirea eșecului meu.
            Ecoul vocii ei răsună în mintea mea. La fel ca susurul râului, aceasta suna la fel de liniștită ca întotdeauna. La fel. Timp de milioane de ani. Așa o percep eu. Alături, pe bancă se aşezară două doamne în vârstă. Vorbeau tare despre vremea de afară, cum că era mult mai frig decât se anunțase şi cum că prognozele de încălzire nu erau nimic altceva decât bazaconii. Nimicuri... Atâta ştiţi! Vorbeau despre nimicuri şi nu vedeau mai departe de ele... Viața e mai mult decât atât! Trebuie doar să vă lăsați orgoliul ce vă încătușează gura și să o lăsați să expire cele mai profunde idei pe care le-ați căpătat până atunci.
            Doi tineri înlănţuiţi într-o strânsă îmbrăţişare priveau peronul, pierduți într-o priveliște himerică. El dorea să-i vorbească, însă cuvintele băiatului se pierdură în sărutul pe care fata il pregătise cu mult înainte ca el să deschidă gura măcar. Buzele li se atinseră încet. O pală de vânt le răvăşi părul. Eram invidios pe ceea ce vedeam. Din cauza asta, nu mă puteam bucura pentru ei. 
            Lângă peron, puțin mai departe de noi, un bărbat înalt cu servietă şi îmbrăcat la costum, răcnea în telefonul mobil ceva legat de o sumă mare de bani. De îndată ce termină conversația telefonică, își scoate un pachet pe jumătate plin de țigări. La întâmplare, acesta își alege una, apoi își scoate o brichetă și o aprinde, astfel reușind să-i strice forma perfectă din fabricație. Trase o dată, adânc din foiţa rulată plină cu tutun şi închise ochii. Şi-i deschise exact când suflă fumul în sus. Şuvoiul se încolăci, la început sub forma unui glob închis la culoare, asemeni unui ornament de Crăciun care, uitat afară din cutie, se umpluse de praf. Apoi sfera se deschise, plutind liniștit în aer. În cele din urmă, o pală de vânt spulberă imaginea, iar fumul se împrăştie. Imaginea care mi se oferea mă făcea doar să mă gândesc...
            Exact ca fumul... Aşa se duc cu toţii. Apuci să-i mai vezi doar câteva clipe, apoi nu rămâi decât cu o amintire. Nici măcar nu poţi şti dacă a fost sau nu doar o iluzie... Negativismul nu încetează să-mi întunece gândurile. Cu toate acestea, să viseze este tot ce unui om nu i se poate lua. De asemenea, uneori este și singurul lucru pe care îl poate avea...
        - M-am gândit. Ce ar fi să mai încercați să vă schimbați biletele. Acestea au fost plătite, deci nu ar avea vreun motiv să nu vă ajute, îmi atrage ea atenția și mă trezește din reverie.
        - Nu are rost. V-am mai spus...
        - Haideți! spune tânăra și mă ia de mână, apoi mă trage după ea spre casa de bilete.
            Sunt confuz și uimit. Ce putea face ea și nu am putut eu cu două ore în urmă? Nu înțeleg. M-am enervat. Îmi smulg mâna din cea a fetei și o privesc încruntat.
        - Fără supărare, dar nu cred că ar trebui să interveniți. Va fi doar o pierdere de timp, atât pentru mine, cât și pentru dumneavoastră, îi spun eu pe un ton vizibil deranjat.
        - Anastasia, se prezintă aceasta și mă prinde pe mine complet nepregătit.
        - Anastasia, consider că ar trebui să îmi pot rezolva singur problemele. În momentul de față, nu mai are niciun rost, îi spun încercând să fiu cât mai diplomat.
        - Să vă bazați pe cineva sau să cereți ajutorul nu vă face automat dependent de acel ceva sau cineva. Acum veniți! Puteți lua următorul tren dacă ne grăbim, și spunând asta, mă ia din nou de mână și îmi dă acel avânt care mă face să alerg, îndreptându-mă spre cel mai apropiat ghișeu.
        - Bună seara! Prietenul meu a pierdut trenul de acum două ore cu destinația Brașov. Credeți că ați putea să îi înlocuiți biletul cu unul pentru cel care urmează să vină? se adresează ea de îndată ce o vede pe casieră.
        - Ne pare rău, dar nu mai sunt bilete. I-am spus și dumnealui încă de atunci că suntem în preajma săbătorilor și nu putem face nimic...
        - Știu. Îmi cer scuze pentru deranj, îi spun doamnei de la ghișeu, iar apoi mă adresez Anastasiei pe un ton mustrător. Vedeți? V-am zis că e o pierdere de timp!
        - Dacă nu lupți pentru ceea ce vrei, atunci să nu plângi pentru ceea ce ai pierdut. Dumneavoastră nu ați luptat încă, se răstește ea, apoi se întreaptă cu fața către casieră. Vă rog,  nu puteți să verificați dacă cineva și-a retras comanda online?
        - Dacă insistați, putem face o excepție.
            Rămân inert câteva clipe, timp în care sincronizez infomațiile pe care creierul meu le-a recepționat. Ce vrea să spună că nu am încercat? Am încercat! Nu s-a putut! Dar acum de ce a fost diferit? Este probabil doar imaginația mea. Așa este! Încă nu s-a rezolvat nimic. Nu pot să mă las aburit de vorbele acestei tinere și să mă aștept ca totul să fie în regulă.
        - Aveți noroc. Chiar a avut loc o cerere de anulare a utilizării biletului și de returnare a banilor. Vă puteți achiziționa biletul, însă nu în schimbul celui expirat.
        - Vedeți! V-am spus că nu ați încercat suficient! îmi spune aceasta zâmbind, satisfăcută de o posibilă mică victorie.
        - Tudor. Spuneți-mi Tudor.
        - Încântată!
     

    ***

            Într-un tablou acum viu colorat de pensula imaginației mele, îmi dau seama alături de ea de puterea unui om. La fel cum iubita mea m-a făcut să vin mai repede acasă, așa și ea m-a făcut să realizez că nu totul este predestinat. Nimic nu este bătut în cuie. Nici măcar ramele tabloul nu pot fini mulțimea de posibilități pe care omul le are atunci când e hotărât ce vrea și decide să lupte pentru el. De fapt, lumea e atât de imprevizibilă, încât nu poți spune niciodată cu certitudine ce este dat să se întâmple și ce nu. Faptul că am întâlnit-o pe Anastasia a fost ceva întâmplător, dar adevărul e că înăuntrul meu chiar speram să se schimbe ceva. Voiam nespus de mult să ajung la ea. La Andreea.
            Acum îmi dau seama cât de patetici erau tata și bătrânul. Este ironic cum amândoi aveau dreptate și totuși niciunul nu a reușit să înțeleagă ceea ce eu am înțeles, ce-i drept, cu puțin ajutor. Bunica avea dreptate. Omul, cât trăiește, învață, însă tot prost moare. Este imposibil să știi tot ce se poate pe această lume. Chiar și așa, un lucru îmi este clar: uneori, lucrurile bune pot veni din ceva rău. Ea mi-a arătat asta. Mi-am dat seama și de altceva: de cele mai multe ori, frica este mai mare decât pericolul în sine. Și asta se aplică și în cazul meu.
        - Mai spuneți despre dumneavoastră.
        - Ce pot spune? Spre deosebire de tine, tot ceea ce știu eu este să visez. Nu am deloc putere să înfrunt impedimentele vieții. În apărarea mea, așa sunt oamenii.
        - Cred că este normal să avem dorințe. Dar când ceva ce noi ne dorim pare să fie de neatins, majoritatea oamenilor preferă să stea în spate și să viseze. Obișnuiam să fie și eu unul din acei visători. Este drăguț să visezi, dar în realitate, nu este nicio diferență cu a renunța.




    ________________________________________________________________________

    Bate în ușă, și ar trebui să ți se deschidă.

    RR
    Administrator
    Administrator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2005

    Data de înscriere : 09/01/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de RR la data de Joi 30 Iun 2016 - 22:59

    Încă o învățătură pentru noi oamenii. Mulți știu doar teoria fără să o înțeleagă cu adevărat. În ciuda întunericului și tristeții adunate în sufletul protagonistului, o mică rază de lumină i-a tăiat calea. Îmi place cum ai conturat-o pe Anastasia și pe personajul principal al poveștii. Mi s-au părut că fiind două persoane total diferite. 
    Trebuie să-ți mai laud încă o dată modul în care îți expui ideile, cum scrii Heart Îmi place mult.
    Deși aș avea o întrebare: De ce "de moarte"? E un cuvânt atât de sumbru pentru poveștile tale pline de sentimente ^_^


    Ultima editare efectuata de catre RR in Sam 10 Sept 2016 - 12:49, editata de 1 ori

    ♥ Nekko ♥
    Critic
    Critic

    Sex : feminin

    Mesaje : 730

    Data de înscriere : 06/09/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de ♥ Nekko ♥ la data de Joi 30 Iun 2016 - 23:11

    Către tine
     

            Pentru cei ca mine și ca tine,


            Desprindeți-vă de orice vă face rău și ar putea să-i afecteze pe cei din jurul vostru. Nu judecați, oricât de mult ați crede că acel cineva vă e inferior. Nimeni nu e perfect – în definitiv, cine suntem noi să judecăm, mai ales în neștiință de cauză? Încercați să nu mai purtați după voi superficialitatea.
            Nu există bine sau rău! Există doar conflicte de interese. Dacă tu ești respins de o persoană pe care o simpatizezi, asta nu înseamnă că e rea. Înseamnă că acea persoană place la rândul ei o persoană, iar tu nu faci parte din cercul ei de interese. Din același motiv, tu nu ești rău dacă alegi să fii de partea cuiva în defavoarea altcuiva.
            Fiți hotărâți! Alegeți cu grijă fiecare prieten și gândiți-vă dacă va merita să-i luați apărarea într-o eventuală discuție contradictorie. Când ați ajuns la un răspuns final, asigurați-vă că nu vă veți trăda prietenul. Chiar dacă nu sunteți apropiați de cineva, faceți tot ce puteți ca să-l ajutați. Nu știți niciodată de unde se va întoarce favorul.
            Munciți! Nu vă lăsați bătuți niciodată! Nu vă mai consumați pentru toate nedreptățile. Ele au existat din totdeauna și vor continua să mai fie, însă voi trebuie să treceți peste ele și să demonstrați că prin muncă și ambiție, oricine poate cunoaște succesul. Munca face diferența dintre un om talentat – și indiferent cu ceea ce se întâmplă în lume – și un om cu ambiție și viziune către ceva mai bun.
            Pentru iubire merită să răzbiți! Omul va căuta întotdeauna un motiv pentru care trăiește, iar de cele mai multe ori, ajunge la concluzia că fericirea este scopul lui. În principiu, această fericire este conferită de iubire, iar micile plăceri de moment pentru care a trăit individul până la această înfăptuire, nu vor fi decât niște scuze pentru toate greșelile de până atunci. Da! Există șanse mari ca iubirea să devină la fel, însă doar de voi depinde cum percepeți fiecare eveniment din viața voastră.
            Apreciați-vă părinții! Ei sunt singurele persoane care v-au iubit, vă iubesc și vor continua să vă iubească necondiționat. Doar ei se vor bucura cu adevărat pentru că ați obținut o promovare și doar ei vor suferi alături de voi când vă simțiți rău. De aceea, nu strică să le arătați cât de mult îi iubiți.
            Nu visați la reușite. Dobândiți-le! Tot voi decideți dacă puteți sau nu să faceți un vis să devină realitate. Ești slab doar dacă tu crezi că așa ești. Modul cum gândiți are o mare influență în ceea ce se întâmplă în acest Univers, aparent infim în viziunea noastră. 
            Fiți deschiși la compromisuri! Uneori trebuie să facem și lucruri care nu ne plac, însă e bine să vedem partea plină a paharului. Indiferent cât de mult te-a supărat sau enervat cineva, cel mai bine e să fii rezonabil și să încerci să comunici cu respectiva persoană. Într-un caz fericit, veți ajunge să vă faceți reciproc o favoare iertându-vă.
            Violența nu este un răspuns! Oricât de mult credeți că aceasta v-ar putea rezolva problemele, tot ceea ce face este doar să le intensifice. Poate că azi ai pus la respect pe cineva care te-a sfidat, dar mâine acea persoană îți va păta reputația pentru faptul că ești limitat.
            Apreciați orice gest! Fie el unul de recunoștință sau de dispreț, gândiți pozitiv și mulțumiți-vă că nu s-a întâmplat nimic mai rău. Orice impas are scopul lui, precum cu toții știți că în orice bine, este un rău și viceversa. 
            Fiți un exemplu! Voi constituiți o mare influență asupra celor din jur. Voi sunteți, de fapt, punctul de plecare a următoarei generații. Mereu ne întrebăm „de ce copiii din ziua de azi nu mai sunt ce au fost înainte?” Înainte de a inculpa pe cineva, puneți singuri întrebarea: „Oare eu am rămas la fel?” Dacă vă așteptați ca mediul în care trăiți să fie unul favorabil, fiți primii care să ofere exemplul bun. 
            Timpul nu se măsoară în ore, minute sau secunde. El se măsoară în momente, așa că trăiește-le la maxim! Nu-ți irosii viața pentru nimicuri. Niciodată să nu renunți la ceea ce îți dorești să faci! Gândește-te de două ori înainte de a lua orice decizie. Nu pune la suflet orice ți se spune! Nu te lăsa doborât de griji; în câțiva ani vei râde de motivele din cauza cărora ai fost supărat. Pe scurt, trăiește-ți viața astfel încât să n-ai ce regreta! 


    ___________________________________________

    Răspuns la întrebarea lui Rallu:
    „Fragmente de moarte” este un nume simbolic pentru acest volum. În ce sens? Consider că toate sentimentele pe care omul le trăiește au o latură obscură tocmai pentru că întotdeauna va fi o balanță: iubire - ură, dor - dispreț, încredere - trădare, admirație - repulsie și tot așa.
    Aceste fragmente reprezintă picături din trăirile mele interioare foarte intense care s-au prelins în aceste one shots. De altfel, sunt sigură că nu este doar cazul meu, însă nu toată lumea este deschisă la astfel de detalii.
    Sper că ți-au plăcut totuși, în ciuda „sumbrității”.  Laugh

    RR
    Administrator
    Administrator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2005

    Data de înscriere : 09/01/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de RR la data de Joi 30 Iun 2016 - 23:33

    Discursul "Către tine" m-a impresionat foarte mult. Este plin de cuvinte pozitive și motivaționale. Dacă toți oamenii s-ar comporta așa și ar urma aceste principii, am trăi într-o lume mai bună. Din păcate mulți nu sunt conștienți că în viață trebuie să muncești dacă vrei să ajungi undeva și că o atitudine indiferentă mai mult rău face. Foarte frumos!!
    Îți mulțumesc pentru răspunsul la întrebarea mea Smile

    ♥ Nekko ♥
    Critic
    Critic

    Sex : feminin

    Mesaje : 730

    Data de înscriere : 06/09/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de ♥ Nekko ♥ la data de Joi 30 Iun 2016 - 23:36

    Apus la răsărit
     
     
            Dragă jurnalule,
            Această filă i-o încredințez iubitei mele.
     
            Lacrimi, tristețe și nostalgie. Cu toate astea, nicio urmă de regret. Au fost, ce-i drept, momente când eram geloși, supărați și nervoși, dar mereu deschiși unul celuilalt și gata să ne iertăm; la început timizi, mai târziu mai îndrăzneți și în cele din urmă, ne-am obișnuit unul cu celălalt. Prezența ta a ajuns să fie de la o senzație eternă de neliniște, la acel sentiment de confort și iubire. N-a durat mult până să începem să ne vizităm unul pe celălalt, să ne ținem mereu de mână și să ne facem publică relația. Într-adevăr, așa cum mi-ai mai spus, timpul schimbă – într-un fel sau altul – oamenii.
            Ne-am întâlnit, am visat, am făcut compromisuri, însă nimic nu a fost în zadar, iar asta mă face să mă simt mai bine. Indiferent de cât de rău ne-a fost din cauza veștilor primite, ne-am conformat și am început să prețuim și să căutăm tot mai des ocazii de a fi împreună. Am plâns, mai mult tu decât eu, dar nu pentru că nu simțeam la fel, ci pentru că încercam să fiu puternic și să te fac să zâmbești, așa cum se presupune că trebuie să facă un iubit. Nici nu-ți închipui cât de greu mi-a fost și mie, știind că aspirațiile mele erau motivul despărțirii noastre.
            Aproape un an de la primul sărut, atingeri tandre și emoții. De atunci, am avut parte de atâtea clipe minunate împreună, încât aproape că aș vrea să le trăiesc din nou, dar nu atât de mult pe cât aș vrea să mai am ocazia de a experimenta și lucruri noi. Îmi aduc aminte când am făcut împreună un lanț la fel ca al meu. Chiar dacă nu era originalul, pentru noi însemna mai mult ca luna de pe cer sau apa din pământ. El e semnul unirii noastre spirituale.  Nu-ți închipui cât am tânjit după cel puțin încă un an în care să-ți fi fost aproape.
            Îmi amintesc, de asemenea, și ziua aceea friguroasă de la sfârșitul lui decembrie când ne-am spus la revedere. Deși toată lumea avea motiv de sărbătoare, noi aveam impresia că a venit apocalipsa. Mergeam singur pe străzile din cartierul nostru, cu rucsacul spânzurat de umăr, în mâna dreaptă ținând un trandafir, iar cu cea stângă trăgând un troller ce acompania cu zgomotul său de roți vântul și zăpada ce străbăteau împrejurimile, croindu-mi drum spre gară unde aveam să-mi iau rămas bun de la tine. La un moment dat, de pe un stâlp, cade o mică sferă foarte ușoară de omăt în cuibul format de gluga hanoracului meu ce ieșea din geacă. Mi-am scuturat zăpada de pe mine în timp ce așteptam să pot traversa trecerea de pietoni. Cât așteptam, m-am decis să studiez centrul intersecției pentru a mai uita de frigul de afară ce mă făcea să tremur din toate încheieturile și de neliniștea din mine.
            O mulțime de beculețe strălucitoare și colorate mă orbeau indiferent în ce parte priveam. Zăpada zbura pe lângă mine din cauza curentului destul de puternic, o parte dintre fulgi găsindu-și sfârșitul pe pielea sau geaca mea. Șiruri imense de nori de abur alb ieșeau din nasu-mi înroșit de gerul iernii și se făceau nevăzute până să apară altele. Bradul frumos împodobit cu o mulțime de globuri, beteală și o stea palidă ce stătea prinsă în vârful acestuia, lumina și mai mult șoseaua și împărțea în două panoul publicitar pe care se afla așa zisul Moș Crăciun într-o sanie plină cu niște pachete în care se aflau de fapt pungi și căni promoționale de cafea. Totul părea atât de monoton spre deosebire de anii precedenți.  Acel spirit al Crăciunului întotdeauna mă făcea să mă simt atât de bine, încât pe stradă cântam fără nicio jenă colinde alături de tine, iubito. Știu. E nostim cum de până și atunci când încercam să-mi alung gândul de la tine, eu îmi aduceam aminte exact de asta.
            În cele din urmă, observând cum lumea trecea mâhnită pe lângă mine, am traversat pe partea cealaltă a șoselei și mi-am continuat drumul cu mâinile încruntate ce strângeau acel troller și trandafir. Capul îmi era de neclintit și lăsat în jos. Revenisem la concepțiile mele despre viața pe care am avut-o până atunci și viața pe care aveam să o am din momentul în care îți voi strânge mâna și voi urca în trenul ce simboliza un sfârșit dureros la un început promițător. În astfel de momente mi-am dat seama că sunt o persoană cu adevărat profundă. Am sesizat că nu puneam prea mult preț pe zile pe cât puneam pe trăiri, dar am încercat să le dau și lor atenție, însă doar pentru tine, iar în cele din urmă, găseam motive să stau cu tine chiar dacă acestea erau banale.
    Recunosc, în acel moment m-am înmuiat ca un burete în apă, dar sunt sigur că nu am fost singurul. În scurt timp, ajunsesem în fața gării unde am aranjat ultima întâlnire a noastră, însă nu una oarecare, o întâlnire ce m-a făcut să îmi amintesc doi ani de cuvintele ce ni le-am spus și de gesturile ce ni le-am oferit. Am rezistat atât doar gândindu-mă la ziua în care voi putea să te îmbrățișez ca înainte și când ne vom aminti cu zâmbetul pe buze de acel moment, aparent trist.
            Stăteam acolo, bălăngănindu-mă, respirând cu greu aerul aspru și tremurând din toate încheieturile din ce în ce mai mult, deseori fiori insuportabili anunțându-mă că vântul se întețea, în cele din urmă burta strângându-mă din cauza frigului. Mă uitam la ceas la fiecare minut crezând că nu mai vii sau că s-a întâmplat ceva. Decisem să ne vedem cu douăzeci de minute înainte de timpul plecării trenului, iar tu ai întârziat zece minute. În acel interval de timp, suspinam mereu „ce e de făcut?” punând la îndoială sosirea ta. Acum îmi pare că nu am crezut în tine. Spre a mă ierta, aș arunca vina pe ger și pe emoții, însă știu că nu aș avea o scuză elocventă.
            Ai ajuns, într-un final. Te așteptasem, suferisem, m-ai salvat. Și eu pe tine. Te urmăream cum te îndreptai grăbită spre mine, auzind cum zăpada scârțâia sub picioarele ce se mișcau grăbite spre mine. Fără să ezit, am dat drumul acelui troller, am pus trandafirul pe el și m-am îndreptat spre tine. Cât ai clipi, ne-am trezit îmbrățișați, tu plângând, eu strângând din dinți, iar asta din cauza dorului ce deja îl simțeam. Voiam să te iau cu mine, dar cine eram eu să-ți fur visul. Așa cum tu mi l-ai respectat pe al meu, așa și eu trebuia să-l respect pe al tău. Trebuia ca din acea zi să ne dăm cale liberă, să fim doar „unul”, nu „doi”, cu alte cuvinte, să ne despărțim. Pentru a nu avea nicio mustrare când stăteam cu alte persoane de gen opus nouă, am zis de multe ori înainte că vom face asta, dar gestul nostru de atunci trăda dorința de a nu se ajunge la asta, deși... trebuia. Am vrut să cred că mai erau șanse pentru a schimba ceva, dar amândoi știam că am avut de ales între două opțiuni: facultate sau relație.
            Voiam să-mi fi putut exprima mai bine sentimentele pe care le simțeam. Întotdeauna am vrut asta. Mereu eram cel care nu arăta vreo urmă de slăbiciune, mereu cel care era tare cât pentru amândoi. Ei bine, atunci chiar nu am mai putut să fiu. Cu toate că îmi doream să plec, te voiam și pe tine. Știind că aveam să ne despărțim pentru mult timp, speram să îți spun ce vreau, însă dacă îți spuneam, tot ce făceam era neg faptul că-mi doresc cu adevărat să studiez la acea facultate. În timp ce stăteam îmbrățișați, mă gândeam la ce ți-aș fi putut spune. Nu știam ce se presupunea că ar fi trebuit să îți spun în acea circumstanță, dar era clar că nu puteam pleca fără a ne spune nimic. Până la urmă, acesta era scopul întâlnirii.
            Puteam simți un nod insuportabil în gât ce mă făcea să nu-mi pot drege vocea, iar astfel tot ce am putut face a fost să înghit în sec. Eram mut. Cred că mi-ai simțit emoția, corect? Atunci, te-ai decis să începi tu acea conversație, iar cu glasu-ți ca de clopoței, mi-ai zis:
          - Te rog, nu fii trist! Știu că nu mă vei uita. Nici eu. Relația noastră cu „termen de valabilitate” a fost poate cel mai frumos lucru pe care l-am trăit până acum. Dar știi care e cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla? Ai întrebat tu în timp ce te-ai desprins de mine cât să mă poți privi în ochi.
            Am fost uimit de ceea ce mi-ai spus și modul în care cuvintele ți-au ieșit atât de natural, încât aproape că uitasem să respir. Tot din cauza asta, nici nu apucasem să mă gândesc la ce ar fi putut să fie acel lucru. Într-un fel, eu eram dator să vin cu vorbele de alinare, însă chiar dacă știai asta, sunt sigur că tot mi le-ai fi zis. Cred că ai presupus că nu știu ce să-ți răspund. Dacă ai gândit asta, aveai dreptate. Chiar nu știam răspunsul pe care mi l-ai dat:
          - Despărțirea.
            Atunci mi-am dat seama la ce te refereai. Voiam să îți spun atât de multe lucruri, însă nu eram sigur dacă aș fi vorbit îndeajuns de clar încât să mă înțelegi. Voiam să-ți scriu ce simt, însă îmi era rușine de propriul scris. Voiam să-ți desenez cât de mult țin la tine, însă nu am deloc talent. Mi-am lăsat capul în jos. Începusem să mă simt inutil. Mi-am revenit repede și ți-am luat mâinile într-ale mele, apoi am decis să-ți zic ceva ce mi-a venit pe moment, ce nici eu nu credeam că o voi spune în acel moment de tensiune:
          - Așa e. Dacă toți acei „te iubesc”, „mi-e dor de tine” și „ești perfect pentru mine” pe care ni i-am tot șoptit erau adevărați, aceștia vor fi la fel de valabili și în timp; dacă vom ști să ne regăsim, ce-i drept. Iar despărțirea noastră, la fel ca și relația pe care am avut-o, nu va fi decât o perioadă cu „dată de expirare”. Iar dacă nu va fi să fie așa, am încredere că vei găsi ceva ce ți se va potrivi mai bine. Promit să fac la fel.
            Ți-am simțit brațele cum îmi strângeau și mai tare talia, iar la câteva secunde de atunci, mi-am auzit trenul care s-a oprit în stație. Urma ca eu să plec. Un bilet de tren amânat ar fi însemnat mai mulți bani, iar eu și familia mea voiam să evităm orice cheltuială în plus. Ne-am îndreptat spre bagajul solitar ce părea a fi martor la acest eveniment important, apoi am luat trandafirul și ți l-am dat cu un zâmbet mare, dar trist. L-ai luat cu grijă, ca și cum ți-ar fi părut rău că se va ofili la fel de repede pe cât am avut noi impresia că a durat acel an. Știu că nu voiai să arăți că ești tristă, prin urmare mi-ai zis:
          - Fii bucuros că ne-am despărțit! Sunt sigură că asta ne va face să fim puternici și să ne dorim ca timpul să treacă la fel sau poate chiar mai repede decât până acum, îmi spui tu sărutându-mă, însă doar pe obraz, apoi dându-mi drumul la mâini.
            Ai avut dreptate. Asta chiar m-a făcut să-mi doresc ca data viitoare când ne vedem, să te pot săruta și să te pot ține strâns de mână. Cu toate astea, am acceptat situația și am decis să-ți dau lanțul meu original cerându-l pe al tău în schimb.
          - Așa nu vom uita niciodată unul de celălalt, zic eu tremurând la contactul pielii ei cu mâna mea în timp ce îi luam și îi puneam lanțul. Acestea le vom avea până ne vom reîntâlni, și zicând asta, te pup dulce pe obraz, apoi urc în tren.
            Ți-am putut vedea zâmbetul aprobator de după geamul vagonului, apoi cum mi-ai făcut cu mâna. Am visat la acea scenă toată noaptea aceea cât am călătorit. Mă învinuiam pentru că ți-am stricat Crăciunul, însă oricât de mult încercam să aduc drept consolare discuția noastră, tot nu cădeam de acord că sunt nevinovat. Prin urmare, m-am hotărât să fac materia a trei ani de facultate în doar doi ani.
     


            Ești surprinsă? Te cred. Ar trebui. Mi-a fost greu, însă nu mă plâng. A meritat. Faptul că-ți pot scrie aceste rânduri în trenul ce mă va aduce din nou la tine este, poate, unul din cele mai satisfăcătoare momente pe care le-am trăit. Niciodată nu m-am simțit atât de împlinit. Dacă aș putea să descriu această experiență prin care am trecut noi doi în mai puțin de cinci cuvinte, cred că aș numi-o „apus la răsărit”.

    RR
    Administrator
    Administrator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2005

    Data de înscriere : 09/01/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de RR la data de Joi 30 Iun 2016 - 23:38

    Am să editez înainte de apus Laugh

    ♥ Nekko ♥
    Critic
    Critic

    Sex : feminin

    Mesaje : 730

    Data de înscriere : 06/09/2011

    Re: Fragmente de moarte

    Mesaj Scris de ♥ Nekko ♥ la data de Joi 30 Iun 2016 - 23:40

    Ten for the future


            A house’s white pillars are standing still by storms and decomposed by time for centuries. The walls are shriveled and grinded by the wind that whistles through them, endurig the damages they are forced to face. A fruit basket is now the house for a lot of little beings, far away from the danger that lurks beyond.  
            That’s how I see us.  We are special. Both. We went through a lot like everybody else. We helped each other.  We were so broken that we combined our left pieces and made a puzzle. However, the meaning of it was unknown and it still is. By not understanding it, it was left there and fated to ruin.
            But all was not in vain! All we constructed is now others’ opportunity to live inside us.  Once it was a nice place where you could find bitter-sweet fruits. You know that, don’t you? The vessel of love is fragile. When you’re not loved, you feel a big emptyness in your chest and a lot of dissapointment in people. You’re thinking `how am I not loved when I gave so much love?` and then you come to realize you don’t have anything.
            In a quiet solitude, you question yourself and your decisions, you blame others for betraying you and wish you could live without the attention of others. Struggling to find a meaning and a purpose of your existence, you discover nothing but more questions. In the end, the stream of feelings sinks your soul in the darkness of your mechanical smile.
            People always tend to look back at that small and bright hole of the past just because is something concrete instead of trying to go in the misterious black hole of the future. Life is that game in which is not a pause option – you either play it or it’s game over. You have to play by the rules, unless you are ready to pay the supreme price. I cheated and now I’m dying inside. I tried taking shortcuts, but there are no such things in our reality. But this isn’t your case.
            If society kills me, revenge me, but only when you feel the same pain. It shall not do the same with others! You may despise it, but not hate, otherwise you will lose yourself and become part of it. Do not be selfish like I am. Never lose sight of equity and always seek justice like you always did. Balance respect with truth. The rancor is not a way of living. You may be succesful, but you won’t find peace.
            The thought is silent. Silent for others, disturbing for you. It’s even worse when you can’t escape the dream that you are into. Life is the nightmare we struggle to get out from. I let the world change me and now I am part of it. I am no good. Not anymore. I am part of the overturn of this planet but you... you can change that. I may not be in the position of telling you this, but I believe in you and your ambitions.
            In order to find the good one, you have to let go of the bad one. That’s why our house built on trust and pity will be removed so that a castle of love, passion and gratitude can be constructed. Don’t worry. I will always watch over you. I promised myself I won’t regret anything in my life. Whatever choice I make, I stand by it. You are something I won’t ever feel bad I chose.Leave those fruits behind! Maybe someday we will find a new seed of our fresh feelings. We gotta give up un us so we can get a ten for the future.

      Acum este: Vin 9 Dec 2016 - 21:18