╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    A life full of surprises

    Distribuiti

    Carol Quinn
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 22

    Data de înscriere : 19/06/2015

    Re: A life full of surprises

    Mesaj Scris de Carol Quinn la data de Joi 28 Apr 2016 - 20:50

    Capitolul 16




    Sasori mă așează la o distanță destul de mare de el și de cele două kunoichi.  Mă uit la el surprinsă de gestul lui, dar el mă asigură că nu are de gând să îmi dea drumul atât de repede și atât de ușor.
    -Dacă te miști de acolo te voi face una cu zidul acela, ai înțeles?
    La auzul acelor cuvinte încremenesc și tot ce reușesc este să dau din cap de nenumărate ori pentru al asigura că nu voi plănui niciun plan de evadare, chiar dacă în interiorul meu făceam mii de planuri și de posibilități de cum aș putea scăpa din această situație. Dar după avertismentul lui Sasori în toate acele planuri, eu sfârșeam lovită de un perete.
    Sasori se întoarce spre cele două kunoichi iar pe mine parcă mă uită complet. De ar fi făcut asta și când trebuia să plec...
     
    ***
     
    Trebuia să fac ceva, Sasori pare a fi la limită, iar atacurile celor două persistau să apară. Se pare că reflexele lui au început și ele să scadă dacă nu a văzut cele două păpuși care se îndreptau direct spre el. Mă grăbesc și mă pun în spatele lui Sasori, făcând câteva sigilii cu mâna și spunând:
    - Earth Release: Earth-Style Wall.
    În secunda următoare două ziduri ne apărau pe mine și Sasori de atacul celor două păpuși. La contactul cu zidurile ce ne înconjurau, păpușile au căzut la pământ, dezmembrându-se. Mă ridic ușor de pe pământ și mă pun în fața lui Sasori.
    -Parcă spuneai că nu îți place să faci oamenii să aștepte, spun în timp ce le urmăream pe cele două, care erau șocate de mișcarea mea.
    -C-ce faci? îl aud întrebând confuz.
    De ce mai recunoștință am parte.
    Mă întorc cu fața la el și îmi ridic privirea în așa fel încât să îl pot privi în ochi.
    -Te salvez, la auzul acestor cuvinte starea lui de șoc parcă a intrat într-un stadiu mai avansat decât era deja.
    -De ce ai face asta?
    -Huh? Cum adică de ce? Pentru că nu vreau să mori. Oi fi tu un nesuferit, dar chiar și așa...Nu meriți asta. 
    Cel mai ciudat lucru tocmai s-a întâmplat. Sasori tocmai mi-a zâmbit, iar acela nu era un rânjet, era un adevărat zâmbet. Și știu că sună ciudat că spun asta, dar mi-aș dori să îl văd zâmbind mai des. Deodată Sasori mă prinde de mijloc și mă împinge la pământ el punându-se peste mine pentru a mă proteja de orice amenințare venea spre noi. Când mă ridic îl văd pe Sasori chinuindu-se să rămână în picioare, sau măcar în genunchi. Îl ajut să se ridice și ne întoarcem amândoi spre cele două care erau încă în formație de luptă.
    Trebuie să plecăm. Sasori nu mai este în stare să lupte și nu știu nimic de situația lui Deidara, iar mie nu îmi place să nu știu chestii.
    -Trebuie să plecăm, îi transmit și lui Sasori informația, iar este cu totul de acord cu mine, măcar de data asta cel puțin.
    Îl eliberez și mă pregătesc să găsesc o modalitate de a evada din această situație. Vroiam să îmi folosesc sharinganul, dar asta însemna sa îmi dezvălui indentitatea unui membru în plus, ceea ce ar însemna mai multă bătaie de cap. Așa că mai bine folosesc resursele pe care le am la dispoziție fără vreun dar din naștere sau așa ceva. Mă pot descurca să fără sharingan. De asta m-am antrenat atâta timp, de asta am așteptat doi ani ca să pot să îmi urmez planul.
    Mă pregătesc să folosesc un ninjutsu, dar Sasori mă prinde de braț și mă face să mă întorc spre el.
    -Ce ar fi să lucrăm împreună. Adică tu tot ce ai face ar fi să ne bagi în belele și mai mari. Ca și brat ăla.
    Chiar dacă vroiam atât de mult să îl strâng de gât și să îl fac să își înghită cuvintele, de data asta mi-am lăsat orgoliul la o parte și am acceptat remarca, mincinoasă, și ajutorul lui.
    Sasori și-a scos toate armele rămase, iar eu stăteam lângă el și așteptam o deschidere pentru a putea ataca. Când fata cu părul roz, pe care am aflat că o cheamă Sakura, se apropia de noi am folosit un jutsu pentu a crea o ceață densă. Am folosit acest timp, pentru a putea forma două clone.
    Cele două clone au avut misiunea de a o captura pe Sakura, iar eu tebuia să fac restul. Când spatele Sakurei a lovit cel mai apropiat perete, armele lui Sasori au tăiat firele de care erau conectate cele două. După ce ceața s-a mai întețit, dar nu îndeajuns să îl pot vedea clar pe Sasori. Tot ce știam este că are o treabă de rezolvat cu acea femeie. Folosesc oportunitatea și mă apropi de Sakura care era ținută de cele două clone. O apuc de față și o oblig să se uite în ochii mei. Îmi activez în sfârșit sharinganul și îi induc cel mai urât coșmar al ei, preferând moartea mai bine decât visul. Clonele dispar iar ea cade la pământ în groază.
    Ceața dispare complet, dar confruntarea dintre Sasori și bunicuță nu s-a terminat.
    -Sasori, îl strig pe bărbat făcându-i semn să se grăbească, acesta încredințează și se întoarce din nou.
    Mă întreb oare ce se întâmplă între Naruto și Deidara, și cel mai important ce face Kakashi? Oare mi-a dezvăluit secretul? Oare mă va ierta vreodată pentru ceea ce am făcut? Oricât de mult mi-aș dori să îi spun adevărul, nu pot. Nu pot...

    *Flashback*
    Povestire normală:
    O Amiko în vârstă de 4 ani se plimba veselă pe străzile Konohei, răspândind doar voie bună în jurul ei. Într-o mână avea un coșuleț din nuielușe plin cu fructe și legume proaspete pentru prepararea celor mai bune bucate pentru bunica ei și fratele ei care trebuie să se întoarcă dintr-o misiune foarte importantă. Iar în cealaltă un buchet de flori albe culese din parcul prin care Amiko trecea în fiecare zi pentru a ajunge în centrul satului. Pe drum însă s-a întâlnit cu niște persoane pe care Amiko le îndrăgea și le respecta nespus. Minato-sensei avea o privire tristă și plină de regret, iar Rin abea își putea ține lacrimile în frâu, Kakashi pe de altă parte nici nu se putea uita în ochii fetiței, privirea lui emanând sentimente de vinovăție și ură de sine.
    -Kakashi onii-chan, fetița a sărit și l-a îmbrățișat pe Kakashi, neobservând privirile tuturor.
    Kakashi și-a înfășurat brațele în jurul corpului micuț și a strâns fetița în brațe cât de tare a putut.
    -Kakashi onii-chan? Unde este onii-san? întreabă fetița când reușește să iasă din strânsoarea băiatului.
    Toată lumea își întoarce privirile în direcții opuse pentru a evita un contact vizual cu micuța fetiță.
    -Amiko, îmi pare rău, nu l-am putut proteja, sunt așa un ratat. Nu am fost în stare să îmi apăr prietenul, spune Kakashi punându-se în genunchi și bătând cu pumnul în pământ de nervi.
    -Kakashi onii-chan, ce spun? Întreabă fetița confuză de reacția lui Kakashi.
    -Amiko, ce ar fi dacă am merge la tine acasă și am vorbi, trebuie să vorbesc și cu bunica ta despre asta, Minato-sensei o întreabă pe Amiko aplecându-se la același nivel cu ea.
    Amiko doar încuvințează încă nesigură de ce se petrece.
    Odată ajunși acasă, Minato, Kakashi și Rin le povestesc celor două Uchiha cele petrecute în misiune. Bunica lui Amiko a început să plângă în hohote, dar Amiko a stat șocată în colțul întunecat al camerei în care a stat pe tot parcursul poveștii.
    Seara s-a lăsat, iar cei trei shinobi trebuie să plece. Kakashi și-a strecurat privirea înăuntru pentru a vedea ce face Amiko, dar a fost dezamăgit când a văzut-o pe fetiță stând în același loc.
    După plecarea celor trei, Amiko pleacă în camera ei ignorând chemările bunicii ei. Închide ușa și se îndreaptă spre geamul camerei, privind lumina lunii cu lacrimi în ochii.
    -Onii-san...De ce ai plecat?
    *End Flashback*

    -Hei brat. Hei! Strigătele constante ale lui Sasori m-au adus la realitate.
    M-am uitat în prejur și am observat că bătrâna era la pământ inconștientă, iar Sakura încă prinsă în genjutsu.
    -Hai să mergem, trebuie să îl prind pe celelalt brat înainte să îmi fure premiul, spune Sasori înaintând spre ieșirea ascunzătorii.
    -Hei! Eu nu sunt un brat, spun eu îmbufnată de apelativul ales pentru persoana care i-a salvat viața, însemnând eu.
    -Bine, bine. Cum zici tu, spune și își continuă drumul spre ieșire.

    -Hei, așteaptă! ajung în sfârșit în drept cu Sasori și ne îndreptăm spre locul în care s-ar putea afla Deidara. Sper doar că nu a pățit ceva...prea grav.

    Zoey
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 18

    Data de înscriere : 12/07/2015

    Re: A life full of surprises

    Mesaj Scris de Zoey la data de Dum 1 Mai 2016 - 18:42

    Heii!! Frumos capitol ,Carol Quinn!! Saraca Sakura :bakk5:si Sasori ar trebui sa ii fie recunoscator lui Amiko, inganfatul sa speram ca Deidara este bine, vreau continuarea :bakk 38:vreau sa vad cum se intalneste Amiko cu Obito. Spor la scris si idei!!

    Carol Quinn
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 22

    Data de înscriere : 19/06/2015

    Re: A life full of surprises

    Mesaj Scris de Carol Quinn la data de Sam 21 Mai 2016 - 17:24

    Capitolul 17




    Au trecut câteva ore de când am plecat cu Sasori să îl căutăm pe Deidara, iar răbdarea roșcatului nu mai poate rezista pentru mult timp. Deja a devenit mai iritant decât de obicei, vărsându-și nervii pe mine. Locul în care ne aflam era ca un deșert pustiu, dar fără nisip. Era ca un loc uitat de lume, doar secetă și lucruri rele se pot întâmpla aici.
    -Stai, spune Sasori când mă oprește punându-și brațul în fața mea.
    -Ce este? mă uit la el curiosă.
    -Este ceva ce se mișcă chiar acolo, îmi răspunde privind în față.
    Mă uit în locul de unde  a început să se ridice ceva din pământ. Instinctiv mă dau în spate și scot un kunai din săculeț așteptând după posibitul pericol ce poate să apară. Dar când am realizat ce este defapt m-am retras din poziția de luptă și m-am grăbit spre acel loc.
    -Hei! Ce crezi că faci?! Sasori strigă după mine când ajung deja la locul în care acum pot vedea clar ce este, sau mai bine zis cine.
    Ajut un anume blond să se ridice din grămada de pământ și astfel îl asigur pe Sasori că nu este niciun pericol.
    -Ugh, se plânge Deidara când ajunge în sfârșit la suprafață.
    Sasori însă nu pare atât de bucuros să își vadă fostul partener. Când ajunge în drept cu Deidara îl apucă de gât și îl ridică în aer de parcă ar fi posedat și toate rănile pe care le-a căpătat mai devreme au dispărut ca prin minune.
    -Hei! Ce faci? Sasori! Pune-l jos imediat! strig încercând să îl calmez pe posedat și să îi despart până nu devine totul prea complicat.
    -Unde este jinchuriki-ul? întreabă roșcatul nervos.
    -Sasori...
    -A..a scăpat, hmm, încearcă Deidara să spună în timp ce este ținut de Sasori.
    -Oare cine l-a lăsat să scape? întreabă retoric aducându-l mai aproape de fața sa.
    -Sasori ajunge! Nu vezi că nu poate respira?!
    Sasori îmi aruncă o privire plină de dezgust apoi îl aruncă pe Deidara pe jos, lăsându-l măcar să ia o gură de aer.
    -Ești bine? îl întreb când mă așez lângă el și îl țin de spate.
    Acesta dă din cap în semn afirmativ iar eu îi zâmbesc ușurată. Mă ridic nervoasă și mă grăbesc spre Sasori care acum stătea și privea spre locul din care am venit.
    -Îmi spui și mie ce a fost în capul tău?
    -Ce? se uită la mine cu aceași silă și dispreț. Ce a fost în capul meu? Datorită idiotului ăla am pierdut jinchuriki-ul. Din cauza tâmpitului ăluia mi-am pierdut șansa de a captura un jinchuriki, țipă în timp ce arăta în continu cu degetul spre Deidara care se uita și el la scena ce se petrecea.
    -Și de asta trebuia să încerci să îl omori?! Nu vezi că a suferit destul? Nu mai are nevoie și de nervii tăi! Tu mereu te crezi deasupra tuturor. Noi toți suntem proști, iar tu mereu ești cel deștept. Noi mereu greșim, iar tu mereu ai dreptate! Trebuie tu să vi și să pui sare pe rană mereu. Mi-a ajuns! mă întorc pentru câteva secunde pentru a privi peisajul sumbru care stă acum în fața mea. Da, greșim! Pentru că suntem oameni nu păpuși așa ca tine. Atunci, în seara aia nu mi-am dat seama ce vroiai să spui, dar acum în sfârșit realizez. Tu nu ești om, tu nu ai o inimă pe care să o poți arăta oamenilor, mă întorc din nou spre el și în arunc acele vorbe dureroase pentru un om normal, dar pentru cineva ca el, sunt simple cuvinte fără sens.
    -Nu știu ce ți s-a întâmplat în trecut cu oamenii că îi urăști așa de mult, și nici nu îmi pasă. Dar ar trebui să înveți să treci peste. Cu toții avem probleme, și cu toții avem ceva ce regretăm, dar nu ne prefacem că lumea se învârte în jurul nostru, continui acum mai calm atunci când ajung în fața lui Deidara și îl ajut să se ridice de ce i-a mai rămas din braț. Acum nu îți voi spune să îl ierți pe Deidara sau să vi cu noi. Asta este decizia ta, iar eu o voi respecta indiferent de care este ea.
    Sasori stă neclintit pe tot parcursul discursului meu și îmi dau seama care este decizia pe care a ales-o ceea ce mă face să continui drumul pe care intenționam să merg, de data asta doar cu Deiadara. După câțiva pași aud un sunet pe care ciudat sau nu, nu mă mai surprinde că îl poate scoate în astfel de momente. Un râs isteric de psihopat este auzit în tot pustiul ăsta făcând scena horror și mai îngrozitoare. Am ignorat sunetul deranjant și am continuat să merg lăsându-l în urmă pe Sasori și sentimentele lui care aș vrea să cred că există.
    Sasori P.O.V.
    Au plecat. Chiar au plecat. La naiba cu proasta aia! Cine a întrebat-o pe ea ceva?! Cine e ea oricum? O proastă care crede că știe tot. Ei bine nu știe nimic! Nu știe nimic. Nu știe nimic...Râsul meu s-a transformat încet încet în lacrimi amare care au curs pe obrazul meu de plastic, plastic – precum inima mea rece, care nu lasă pe nimeni să intre în ea, și nu o arăt nimănui. De ce? De ce știe ea asta? De ce mă cunoaște atât de bine? Tot ce am vrut a fost cineva care să mă înțeleagă, care să mă accepte așa cum sunt și să mă iubească. Acum, când cineva chiar mă înțelege. Acum nu mai știu ce să fac. După toate eforturile pe care le-am făcut ca să uit de oameni, oamenii ăia care m-au abandonat și m-au aruncat la gunoi. Oameni ăia care tot ce au făcut a fost să mă alunge. Când în sfârșit am realizat ce am vrut, vine ea și dă totul peste cap cu teoriile ei depre viață și alte prostii.
     
    Amiko P.O.V.
    După câteva ore de mers pe jos ne oprim în sfârșit la malul unui râu care se afla chiar la ieșirea dintr-o pădure. L-am așezat ușor pe Deidara la trunchiul unui copac și am umplut ploasca cu apă apoi i-am dat lui Deidara să bea.
    -Știi, puteam să merg și singur, hmmm, spune el rânjind.
    Eu mă întorc spre el serioasă și îi spun.
    -Știu, de aia data viitoare tu vei fi cel care mă va căra, îi răspund la fel de serios aplecăndu-mă spre el.
    Deidara rămâne uimit la reacția mea , dar rânjește mulțumit de răspuns.
    Mă ridic și privesc spre locul unde va trebui să mergem, drept în față. Mai avem ceva de mers, așa că am hotărât că vom rămâne aici pentru moment. Avem nevoie să ne reîncărcăm puterile, iar mergând nu va ajuta la situație. Stau și privesc în gol până când liniștea a fost distrusă de stomacul meu care a început să strige după mâncare, dar din nefericire nu am ce să îi ofer. Încerc să ascund sunetele ridicole, dar au fost auzite și de Deidara, care a început să râdă ca un isteric de faptul că nu am mai mâncat de 2 zile nimic. Bătaia nu se pune.
    -C-ce râzi? Nu e amuzant, mă plâng ca un copli mic și mă uit încăpățânală în cealaltă direcție.
    -S-scuze, hmm, spune el ștergându-și lacrimile care s-au acumulat în colțul ochilor. A început să se întunece, hmmm...
    -Da, așa este, aprob privind cerul ce se transforma într-o nuanță de roz închis.
    -Hey, Amiko?
    -Da? îmi întorc privirea spre el și aștept să văd ce are de spus.
    -Cine ești? își întoarce privirea spre mine cu o expresie serioasă și însetată de răspunsuri.
    -Huh? Ce-i cu întrebarea asta? Ce vrei să spui? Nu mă mai cunoști?
    Întreb eu încercând să scap de întrebare. Știam ce vrea să spună, știam că vroia să știe mai multe, dar nu îi puteam spune. Nu acum, nu mai târziu, nu niciodată. Ultimul lucru pe care îl vreau este ca Deidara să mă urască pentru faptul că sunt un Uchiha, știu cât de mult îl disprețuiește și știu că unul din multele motive pe care o face este chiar asta.
    -Nu, vreau să spun de unde vii, cine sunt părinții tăi. Chestii dinastea, hmm.
    -Oh, păi, încep așezându-mă lângă el pe pământ. Nu am avut niciodată șansa să îmi cunosc părinții. Ei au murit când eu am avut doar câteva săptămâni. După moartea lor am rămas doar eu și bunica mea. Dar a murit și ea acum ceva ani din cauza unei boli, ea a fost ca o mamă pentru mine, singurul lucru apropiat de un părinte pe care l-am avut. Iar de unde vin...Konoha, din același sat din care vine și Itachi.
    Deidara își mută privirea puțin deranjat.
    -Dar nu l-am cunoscut niciodată cât eram în sat. Auzisem de el, dar nu l-am întâlnit niciodată. Obișnuiam să îl urăsc, și o parte din mine încă o face. Dar cealaltă parte realizează că am devenit la fel ca și el, mi-am trădat satul și camarazii care erau ca o familie pentru mine. Deci nu am niciun drept să îl judec dacă merg pe aceași cale pe care merge și el.
    Când îmi întorc privirea spre Deidara acesta asculta atent la ceea ce spuneam eu. Deși nu am specificat câteva aspecte despre viața mea, cum că am un frate sau că sunt aici să îl găsesc pe el. Tot ce am spus a fost adevărat, chiar simt asta despre Itachi, chiar mi-am trădat prietenii și propriul sat pentru asta. După un timp își întoarce privirea puțin mai liniștit de data asta și îmi zâmbește.
    -Ar trebui să ne odihnim, mâine vom avea mult de mers, spun când mă ridic de pe jos și mă uit la cerul acum complet negru.
    -Da...

    Carol Quinn
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 22

    Data de înscriere : 19/06/2015

    Re: A life full of surprises

    Mesaj Scris de Carol Quinn la data de Dum 12 Iun 2016 - 17:31

    Capitolul 18




    Sunetul unor pași m-au trezit instantaneu, la fel și pe Deidara. Mă uit la el nedumerită, el având aceași expresie. Ne ridicăm și ne îndreptăm spre locul de unde se auzeau sunetele. Pot vedea o siluetă în întuneric, însă nu pot distinge cine este sau ce face. Poate fi o amenințare așa că mă pun în poziție de luptă și aștept ca persoana respectivă să se apropie mai mult. Când sunt îndeajus de aproape de acea persoană, o împing în cel mai apropiat copac pe care îl găsesc și îi pun tăișul kunai-ului la gât.
    -Oi, oi. Brat, ce crezi că faci? puteam auzi vocea lui Sasori.
    Mă îndepărtez de roșcat și mă uit în direcția lui Deidara care era la fel de confuz ca și mine. Ce face el aici? Și de ce a încercat să se furișeze?
    -Ce faci aici? îl întreb când mă dau mai în spate și îmi pun kunai-ul deoparte.
    -Ce crezi că fac?
    -Încerci să ne omori? De unde să știu eu?
    Se uită surprins la mine apoi gânditor, ca și când ar fi luat vorbele mele drept o sugestie.
    -Oi, glumeam.
    Soarele se ridică ușor pe cer, pictând norii în diferite noanțe de roșu și mov. Din spate îl pot auzi pe Sasori oftând și apropiindu-se de mine și Deidara.
    -V-am căutat. Puff, ce ai acolo este o rană urâtă, brat, spune el pe un ton iritat. Deidara se simte ofensat de apelativul pe care Sasori îl folosește mereu când i se adresează, ceea ce a dat startul certurilor enervante și fără rost.
    -Hei! În loc să pierdem timpul cu chestiile astea inutile, am putea continua drumul sau voi domnișoarelor mai aveți nevoie de timp să vă odihniți? spun cu un rânjet spre ei.
    Cei doi se îndepărtează aruncându-mi priviri demonice și gata de atac, un foc puternic fiind în jurul lor, de parcă tocmai ar fi ieșit din iad.
    -Hei, hei, doar glumeam, spun punându-mi brațele în față pentru a mă apăra de bestiile flămânde.
    -Ar trebui totuși să îți bandajez rana, e destul de urâtă, spune Sasori uitându-se la brațele lipsă a lui Deidara.
    Un zâmbet îmi apare pe față când văd că discursul meu nu a fost în zadar, Sasori pare mai diferit decât înainte, mai grijuliu și mai meditativ. Mă bucur să văd o schimbare pozitivă în comportamentul lui, să văd că nu este doar o păpușă fără suflet, și că poate ține pentru cineva mai mult decât doar următoarea lui piesă de artă. Zâmbetul îmi piară și un sentiment de vinovăție și regret apare. Îmi pare rău că a trebuit să recurg la astfel de metode să îl fac să înțeleagă ce înseamnă să fi om, îmi pare rău că a trebuit să îi spun tot ce i-am spus. Acum, că îmi dau seama că, întradevăr, pote simți și el ceva.
    -Oi, brat 2.
    Mă trezesc la realitate atunci când aud noua mea poreclă. Poate nu s-a schimbat complet, dar ceva în el sigur e diferit, sunt sigură că ceea ce am spus l-a ajutat să găsească niște răspunsuri.
    -Da? îi răspund politicos fără să îi arăt cât de iritată sunt defapt.
    -Oi brat, ești bine? Pari cam veselă, spune el apăsându-și degetul arătător în obrazul meu drept, ăla a fost momentul în care am cedat.
    L-am prins de braț, având în continuare zâmbetul fals, îi dau drumul și îmi așez brațul pe umărul său, apropiindu-mă încet de urechea lui.
    -Mai pui o dată mâna pe fața mea și o să te fac o păpușă barbie, cu ruj și toate cele, mă aplec mai puțin și spun din nou, inclusiv lenjerie intimă roz.
    La auzul cuvintelor puteam să simt cum tremură de teroarea gândului că va trebui să poarte lenjerie roz.
    -Ok, voi faceți ce trebuie să faceți eu mă duc să inspectez terenul înainte de a pleca, spun veselă îndepărtându-mă de cei doi.
    Ha,ha, ce îmi place să îl hărțuiesc pe Sasori.
    ***
    Mă plimbam prin pădure de vreo 20 de minute când am auzit acel țipăt ciudat, așa că m-am grăbit spre locul în care Deidara și Sasori se aflau, fiind locul din care s-a auzit țipătul. Când am ajuns, Deidara stătea pe jos și se văicărea, învărtindu-se în toate părțile și plângându-se de durerea din brațele sale.
    -C-ce s-a întâmplat? îl întreb pe Sasori, care stătea calm pe o piatră și încerca să îl ignore pe blond.
    -Oi, cu tine vorbesc, îl scutur pe roșcat care începea să fie iritat de Deidara, și sigur și de mine.
    -I-am dat din greșeală otravă în loc de antidot, zbiară el iritat.
    -Huh? întreb nedumerită la situația ridicolă provocată de Sasori.
    Cum poate să greșească? El, cel care se asigură că fiecare centimentru de teren e verificat înainte să pășească pe el.
    -Ce?! Cum e posibil? Cine poate să încurce otrava cu antidotul?! Ce e îneregulă cu tine? E ok, e ok, respir adânc pentru a mă calma, apoi îmi reîndrept atenția spre roșcat.
    -Mai ai antidotul nu-i așa?
    -Asta încerc să spun. Acea otravă este greu de făcut, asta înseamnă că și antidotul este la fel de greu de procurat. L-am folosit pe ultimul pe care l-am avut, răspunde uitându-se în altă parte plictisit.
     Când i-am auzit explicația am simțit nevoia să mă pun lângă Deidara și să îmi smulg tot părul din cap.
    -Cum poți fi atât de neatent?! Oh doamne, oh doamne. Ce ne facem acum? Ce o sa le spunem celorlalți? Ce o sa îi spunem lui Pain, mă învârt agitată. Știi, Pain, am supraviețuit, dar s-a întâmplat un accident și în loc să îl vindecăm pe Deidara, l-am otrăvit! Oh doamne, suntem morți.
    -Stai calmă, Konan are încă unul în ascunzătoare.
    Mă opresc și mă întorc spre vinovat și îl prind de umeri scuturându-l și spunându-i:
    -Și nu puteai să spui asta înainte să fiu gata să îmi dau duhul aici?
    -Nu credeam că este așa important să știi...
    Mă abțin cu greu să nu îl trimit pe lună cu o lovitură, dar nu avem timp de pierdut pe așa ceva.
    -Foarte bine atunci, ar trebui să mergem. Cu cât ajungem mai repede, cu atât Deidara nu va mai suferi atât.
    Îl ajutâm pe Deidara să se ridice și îl sprijinim de umerii noștri, încercând să nu amplificăm durerea.
    -A-amik...îl aud pe Deidara încercând să spună.
    -Stai calm Deidara, nu te las să mori așa ușor.

    Rezistă, Deidara...

    Carol Quinn
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 22

    Data de înscriere : 19/06/2015

    Re: A life full of surprises

    Mesaj Scris de Carol Quinn la data de Dum 17 Iul 2016 - 21:22

    Capitolul 19


    Obito P.O.V.
    Sunetul de fundal al televizorului a fost întrerupt de niște zvăcăieri venite din spre intrarea ascunzătorii. Mă ridic de pe canapea și merg cu veselia specifică a lui Tobi spre locul de unde se auzeau zvăcăielile. Odată ajuns, îl văd pe Deidara fără nicio mână sprijinit de Amiko.
    -Oo, Sempai, ce ai făcut? spun vesel mergând spre cei trei.
    -Taci din gură Tobi, acesta îmi trimite o privire feroce iar eu mă dau în spate prefăcându-mă speriat.
    -Poți să nu te mai văicărești ca o fetiță? Sasori se plânge deranjat.
    -Poate dacă nu mi-ai fi "bandajat" rana cu otravă nu m-aș văicări atât.
    Amiko oftează ajutându-l pe Deidara să mearga până la canapea.
    -Mă duc să o chem pe Konan, anunță ea și se îndepărteaza de sufragerie, lăsându-mă cu acest Deidara fără mâini deoarece roșcatul părăsise încăperea de cum a venit.
    -Deci Sempai, spun sărind pe canapea chiar lângă el, făcându-l să cadă într-o parte.
    -?#@$&!, Tobi! Ridică-mă chiar acum!
    -Scuze Sempai, îl ridic proptindu-l de spătarul canapelei chiar în momentul în care Amiko se întoarce cu Konan în urma ei.
    -Va trebui să îl duc în cabinet, acolo am tot ce îmi trebuie, spune Konan.
    -Sigur, te voi ajuta, spune Amiko pașind în față.
    -Nu este nevoie, o asigură Konan cu un zâmbet.
    În următoarele secunde mii de bucățele de hârtie învăluie trupul lui Deidara ridicându-l de pe canapea și ducându-l pe hol în spre infirmerie.
    -Nu-ți face griji Amiko, totul va fi bine, Konan o liniștește oferindu-i un zâmbet cald, ea întorcându-i gestul.
    Konan se îndreaptă spre hol, lăsându-mă doar cu Amiko.
    -Șii...Cum a fost misiunea, Amiko-san? mă apropi de ea și sar în sus entuziasmat.
    -Bine, cred...spune ținându-și privirea în pământ cu o tristețe în glas.
    Îmi micșorez ochii și o privesc cum se întoarce pentru a se îndreapta spre camera ei. Sunetul ușii închise mă asigură că Amiko a intrat deja în cameră, ceea ce îmi dă șansa de a ieși din personaj măcar pentru o secundă, îndeajuns să știu că sunt încă eu și nu un hiperactiv cu fața de dovleac.
    Folosesc această oportunitate pentru a putea pleca din ascunzătoare măcar pentru o scurtă perioadă de timp.
    Ajung în fața cascadei, locul în care prefer să îmi petrec timpul când nu complotez împotriva tuturor. Este un loc liniștit, totuși  în ultimul timp vin din ce în ce mai rar aici. Asta pentru că am tot ce mă liniștește acolo, în acel loc pe care îl numesc Akatsuki. Acea fată brunetă, acea fată care și-a sacrificat libertatea pentru mine, știu asta, știu că a făcut-o pentru mine. Mă bucură acest gând, dar mă și întristează, știind că din cauza mea a ajuns și ea așa, a luat calea greșită. Că din cauza mea trebuie să treacă prin toate astea. Acea fată se numește Amiko Uchiha și este sora mea mai mică la care țin mult. Țin atat de mult încât vreau să creez o lume lipsită de ură, moarte și suferință în care să poată fi mereu fericită și să nu mai cunoască niciodată durere. Îmi doresc să mă duc chiar acum să îi spun cine sunt, dar o parte din mine știe că dacă voi face asta nu mi-aș mai putea continua misiunea pe care am jurat că o voi duce la capăt. Pentru tine, Amiko. Pentru tine, Rin.
     
    *Flashback*
    Intru în casă unde Nana o ținea pe Amiko-chan în brațe și îi povestea cum era ea atunci când era tânără. Râd puțin înainte de a intra, mă așez în genunchi în fața celor două, punâdu-mi mâna pe burtica lui Amiko.
    -Ce face micuța Amiko, Nana?
    În momentul următorul Amiko a încântat casa cu râsul ei dulce ce te chema și pe tine la o porție de râs.
    -Acum că ai venit tu foarte bine, se pare, răspunde Nana după reacția lui Amiko.  
    După câteva minute în care am mâncat prăjiturile pregătite de Nana se aud niște țipete de afară. Mă grăbesc să văd ce ar fi putut cauza acele sunete. Când ajung în locul de unde au venit țipetele, am fost mai mult decât șocat. Am fost distrus. Pe jos stăteau întinși fără viață zeci de ninja, printre care și ei. Părinții mei. Am pășit printre zecile de cadavre și persoane îndurerate care plângeau morții, pentru a putea ajunge la mama și tata. Odată acolo, cad neputincios în genunchi chiar lângă trupurile lor, lacrimi începând să îmi inunde obrajii.
    -Okasa, otto-san? De ce? De ce ați plecat și m-ați lăsat? Pe mine și pe Amiko-chan? 
    După alte câteva minute de plâns mă ridic de pe jos și mă uit împrejur doar pentru a vedea o mulțime de decedați aruncați pe străzile Konohei. Cine ar face asta? De ce?   
    Poliția din Konoha ajunge și ea, dar din păcate prea târziu pentru a putea aduce acești oameni la viață. Mă apropi de ei și îl trag de marginea tricoului pe un bărbat făcaâdul să se uite spre mine. L-am întrebat ce s-a întâmplat, dar tot ce a făcut a fost să îmi dea o privire prin care își arată mila și "compasiunea" pe care mi-o poartă. 
    Șeful poliției anunță că are ceva să ne comunice, așa că mă îndepărtez de acel polițist și mă apropi de mulțimea care s-a format acum în jurul bărbatului a cărui cuvinte urmau să ne lumineze pe toți.
    Tot ce am aflat este că aceștia sunt shinobii omorâți de o organizație apoi transportați aici cu un jutsu ca un semn de război din partea acelor persoane. Am pășit în spate după ce am aflat ce s-a întâmplat cu părinții mei și am început să alerg, să alerg cât de departe am putut, departe de tot ce s-a întâmplat. Acum tot ce am este Nana și Amiko. Trebuie să am grijă de ele. Mai ales de Amiko, de sora mea mai mică.
    *End Flashback*
     

    Anii au trecut iar eu m-am schimbat. Atât de mult încât nici eu nu mă mai recunosc. Așa că am făcut o promisiune, orice s-ar întâmpla eu tot Obito Uchiha voi rămâne. Chiar dacă lumea mă va știi drept Madara Uchiha, Tobi, Mascatul sau alte nume pe care lumea mi le atribuie, mereu voi rămâne Obito Uchiha. Iar o altă promisiune pe care am făcut-o a fost, că voi face tot ce îmi stă în putință să duc la capăt această misiune, indiferent de ce sau cine îmi stă in cale.

    Carol Quinn
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 22

    Data de înscriere : 19/06/2015

    Re: A life full of surprises

    Mesaj Scris de Carol Quinn la data de Lun 26 Sept 2016 - 19:37

    Capitol special - Partea a doua




    După două zile...
    Toată lumea stătea la masă și aștepta mâncarea. Deodată un țipăt se aude în întreaga ascunzătoare, țipătul lui Itachi (Deidara). Cei din cameră se uită la el surprinși și șocați.
    Itachi: I..I..Iepurele ăla nenorocit m-a mușcat, hmm *uitându-se sub masă*
    Amiko: Hei! Nu e nenorocit! Îi este foame și a crezut că ești gustos, ar trebui să te simți flatat *luând iepurele în brațe*
    Hidan (Itachi): O dar sunt *privire cu subînțeles*
    Amiko: Hidan, încetează cu perversitățile tale. Nu vorbeam cu tine în primul rând.
    Hidan: Poate, dar vorbeai de mine.
    Amiko: Cum așa? *cu oprivire curioasă*
    Hidan: *arătând cu degetul spre corpul lui* Ăla sunt eu.
    Amiko: Foarte amuzant, parcă v-am spus că nu mușc gluma voastă nu-i așa?
    Zetsu (Tobi): Ami-ko-san, de ce nu înțelegi? Monstrul acesta ne-a schimbat corpurile între noi.
    Amiko: *oftează* Zetsu. Și tu? Credeam că ești cel mai serios de aici.
    Kakuzu (Zetsu): *roșind* S-serios?
    Amiko: Gata. Ați luat-o complet razna. *se ridică* Am plecat, voi clar nu aveți toate țiglele pe acoperiș *pleacă*
    Liniște.
    Deidara (Hidan): Ha! Ce proastă! Noi nici nu avem acoperiș.
    Toată lumea *facepalm*
    Sasori (Kakuzu): Tu chiar nu ai. Asta e clar.
    După câteva ore:
    Amiko: L-ați văzut pe Aurel?
    Itachi: Aurel?! Cine-i Aurel? *speriat că are altă concurență în afară de Itachi*
    Amiko: *uităndu-se împrejur* Iepurașul.
    Itachi: Phuf *respiră ușurat și își șterge fruntea de sudoare*
    Hidan intră. Amiko încă se uită după Aurel.
    Hidan: Ce s-a întâmplat?
    Itachi: Nemernicul acela a evadat.
    Hidan: Adică iepurașul?
    Amiko: Da. Ajutați-mă să îl caut și nu mai stați cu fețele alea tâmpe acolo.
    Itachi și Hidan încep să îl caute pe Aurel.
    După 3 ore de căutat:
    Amiko: *plângând* Unde este? L-am căutat peste tot, chiar și în camera lui Pain, locul în care nici cea mai fioroasă creatură nu ar îndrăzni să intre. De ce nu este aici? Wuua, Wuaaa T_T
    Itachi: A-amiko, hmm. Te rog nu mai plânge. Îl vom găsi noi, d-dar te rog nu mai plânge.
    Amiko: P-promiți? *cu speranță în ochi, răgușită*
    Itachi: *zâmbind* Sigur, hmm.
    Deidara: Oi, ce naiba faceți voi aici fraierilor?
    Amiko: Îți căutăm un creier, mă tem că îți cam lipsește. Și ce ești tu, Hidan? Ce-i  cu limbajul ăsta? Credeam că ești mai matur de atât, Deidara.
    Itachi: Dar eu sunt aici, hmmm! Ăla este Hidan!
    Amiko: Ugh! M-am săturat de jocul ăsta prostesc . Mă duc să îl caut pe Aurel singură. Pa.
    Amiko părăsește încăperea.
    Itachi: Acum ce ne facem, hmm?
    Hidan: Eu zic să facem o pauză, mi s-a făcut cam foame. Mă duc să mânânc dango.
    Konon intră.
    Konan: Nu mai avem dango*pleacă*
    Hidan: Ei, asta este o problemă. Mă duc să cumpăr niște dango.
    Hidan iese din ascunzătoare iar ceilalți îl privesc cum pleacă.
    Itachi: Chiar îi place dango.
    Deidara: *dând din cap* De acord.
    Amiko era afară căutându-l pe Aurel, când aude ceva într-un tufiș. Se oprește și se îndreaptă spre tufiș.
    Hidan: *ieșind din tufiș* Hey.
    Amiko țipă și cade pe jos.
    Amiko: C-c-ce naiba este în capul tău, vrei să mă omori?!
    Hidan: Aș fi făcut-o atunci când am aflat că ești un Uchiha.
    Amiko se uită șocată la el, clipind des.
    Amiko: D-de unde știi că sunt un Uchiha?
    Hidan: Te-am văzut folosindu-ți sharinganul, ai uitat?
    Amiko: Eu nu mi-am folosit sharinganul în apropierea niciunui alt membru în afară de...nemernicul ăla! Itachi ți-a spus?! Ce o să o pățească!
    Hidan: Eu sunt Itachi, de ce nu vrei să înțelegi? Ce ți-am spus până acum era adevărat.
    Amiko: A da? Atunci de ce nu îmi spui ceva ce numai Itachi ar știi despre mine, altceva în afară de faptul că sunt un Uchiha.
    Hidan se apropie de Amiko din ce în ce mai mult, iar Amiko se îndepărtează din ce în ce mai mult până când ajunge cu spatele de un copac. Hidan continuă să se apropie de urechea lui Amiko, șoptindu-i.
    Hidan: Când aveai 12 ani ai fost într-o misiune pentru a conduce un bărbat pe nume Sachio, alături de sensei-ul tău pe nume Makoto și cei doi camarazi ai tăi, Rukio și Yasahiro. După ce te-ai întors din misiune ai aflat că singurul lucru care ți-a rămas a fost distrus, clanul Uchiha. Nu prea cred că Hidan știe toate lucrurile astea, doar dacă...i-ai spus micul tău secret.
    Amiko: *șocată* C-ce vrăjitorie este și asta? Ce s-a întâmplat?
    Hidan se îndepărtează de Amiko.
    Hidan: Bun venit în lumea noastră. Acum înțelegi ce se întâmplă? Acum ne crezi?
    Amiko: Nu pot să cred, voi chiar spuneți adevărul. Și ce ar trebui să facem?
    Hidan: Singura soluție este să găsim acel iepure și să îl convingem să ne facă la loc.
    Amiko: Și ce o să faci? O să îl mituiești cu morcovi?
    Hidan: Ce ar fi dacă l-am găsi mai întâi și după aia vedem ce facem mai departe.
    Amiko: *încredințează* Asta fac și eu de 3 ore, mulțumesc.
    Amiko și Hidan au început să îl caute pe Aurel.
    După jumătate de oră cei doi ajung într-un câmp deschis.
    Amiko: *se oprește* Stai. Dacă corpurile voastre sunt inversate, iar tu ești de fapt Itachi, ceilalți cine sunt?
    Hidan: Dar parcă ți-am spus deja.
    Amiko: Da, dar cum am crezut că este o glumă nu m-am obosit să rețin.
    Hidan: *oftează* În corpul meu este Deidara, iar în al lui este Hidan...
    Amiko: Stai, stai. Deidara este în corpul tău? *începe să râdă* Chiar v-ați nimerit, cea mai ironică schimbare. *se oprește din râs* Dacă Deidara este în corpul tău, atunci când mi-ai promis că mă vei ajuta să îl caut pe Aurel a fost de fapt Deidara? *roșește*
    Hidan: Este vreo problemă?
    Amiko: N-nu, deloc.
    Hidan: Haaa...Știam că ai o pasiune ascunsă pentru mine. Asta doar a demonstrat teoria mea.
    Amiko: Hai doar să ne întoarcem la căutat, bine?!
    După alte 30 de minute:
    Hidan și Amiko l-au găsit pe Aurel, iar iepurașul și-a dezvăluit adevărata identitate, încercând să îi atace pe cei doi.
    Amiko: Ce ne facem acum?
    Hidan: Ne luptăm, nu e evident?
    Amiko: Ai de gând să te lupți cu corpul ăla. Adică, într-un fel este mai bine.
    Hidan: Ce ar trebui să însemne asta?
    Amiko: Nimic, lasă. Avem altceva de făcut acum.
    Într-un final cei doi au reușit să învingă bestia micuță numită Aurel.
    După ce jutsu-l s-a desfăcut:
    Hidan (Hidan): Ce naiba s-a întâmplat cu corpul meu?! Ce dracu a făcut idiotul ăla de Uchiha cu corpul meu?!
    Amiko: *îmbrațișându-l* Hidan! Ce mă bucur să te revăd. Nici n-ai idee cât de mult mi-ai lipsit.
    Hidan: *roșind* D-da, sigur.
    În ascunzătoare:
    Țipătul lui Konan s-a auzit în toată ascunzătoarea.
    Konan: *ieșind din camera lui Tobi* Nagato! Nagato!
    Pain (Pain): Konan? Konan, unde ești?
    Konan: Sunt aici, în living.
    Konan și Pain se întâlnesc în living și se îmbrățișează.
    Pain: E ok, sunt eu din nou.
    Tobi (Tobi): Konan-san, m-ai lăsat așa singur, neterminat? Haide, Tobi e băiat bun, merită să fie gata treaba.
    Pain se pune în fața lui Konan.
    Pain: Dacă îndrăznești să atingi un singur fir de păr am să îți arăt ce este durerea.
    Tobi: *îndepărtându-se* Tobi e băiat bun, Tobi e băiat bun.
    Amiko și Hidan intră în ascunzătoare.
    Amiko: S-a întâmplat ceva?
    Toată lumea: *în același timp* Nu nimic, noi (știi noi) acum aveam (să plecăm) acum.
    Amiko: ...Ok...
    Seara toată lumea a luat cina împreună și I-au mulțumit Lui Dumnezeu (sau Jashin) de corpurile lor. Toți au promis că nu vor mai vorbi niciodată de ce s-a întâmplat în aceste zile.
    The End.


    În sfârșit am reușit să scriu a doua parte din Capitolul special Bautura

    Carol Quinn
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 22

    Data de înscriere : 19/06/2015

    Re: A life full of surprises

    Mesaj Scris de Carol Quinn la data de Lun 26 Sept 2016 - 19:39

    Capitolul 20




    Amiko P.O.V.
    Infinit. Nimic absolut. Întuneric total. Asta este ceea ce văd. Îmi întorc privirea în stânga, în dreapta, în spate. Nimic. Picături de apă încep să cadă.
    -E cineva aici?! strig, dar singurul lucru pe care îl aud înapoi este propria-mi voce, ecoul.
    Unde sunt? Este cumva genjutsu?  Deodată pământul a început să se cutremure iar o crăpătură uriașă s-a format  în mijlocul locului. Apa ce se afla pe pământ a început să se scurgă în crăpătura formată. Dar după ce toată apa a fost înghițită, cele două părți au fost încet încet înghițite și ele de forța ce se ascundea în acel loc mult mai întunecat decât întunericul însuși. Am încercat să fug, dar era inutil, am căzut și eu în acel abis. Totul din jurul meu mergea cu o viteză inimaginabilă și incomprehensibilă de mintea umană.
    În momentul în care am ajuns la fundul acelui abis întunecat,  am realizat că este doar un vis. Un coșmar mai bine zis. Dar acel coșmar mi-a arătat cum este viața mea acum. Este ca și o cădere liberă, nu știu unde voi ajunge, nu știu dacă voi ajunge undeva. Dar eu contiunui să cad, contiunui să sper că va fi ceva acolo, va fi un sfârșit pentru suferințele mele.
    Mă ridic încet din pat și privesc ceasul de pe noptieră ce arăta ora 03:00. Oftez lung și îmi iau o bluză iar apoi ies direct pe ușă pentru a lua o gură de aer curat. Ajung în fața ascunzătorii și continui să merg mai adânc în pădure. Somnul mi-a dispărut de mult, iar o plimbare la lumina lunii nu e o idee așa de rea. E mai bine zis relaxant. Licurici, sunetul greierilor, tuse...Stai, ce? Tuse? Mă opresc pentru o clipă și aud pe cineva tușind puternic așa că mă îndrept spre locul de unde se aud sunetele de disperare. Mă opresc atunci când îl văd pe Itachi stând rezemat de trunchiul unui copac scuipând sânge.
    -Itachi! strig alergând spre locul unde se afla brunetul.
    -Ce ți s-a întâmplat? Te-a atacat cineva? întreb uitându-mă frenatic la o posibilă rană pe trupul lui.
    -Nu am nimic. Sunt bine, îmi răspunde el greoi încercând să mă împingă din calea lui.
    -C-ce tot vorbești, evident că nu ești bine. Nu încerca să negi! spun eu împingând-ul înapoi în copac.
    Acesta își ridică privirea șocat de gestul meu.
    -Scuze, dar nu vroiai să mă asculți, mă scuz mutându-mi privirea în altă parte. Doar lasă-mă să te ajut! spun când continui să caut după o rană.
    -Nu ai cum să mă ajuți, nu este nicio rană, spune el pe un ton ridicat.
    Mă uit la el în șoc și încerc să îmi dau seama ce vrea să spună, dar nu reușesc. Cum adică nu este nicio rană? Asta însemnă...Acesta continuă să tușească puternc scuipând sânge din ce în ce mai mult. Ce să fac? Dacă nu are nicio rană asta înseamnă că este o boală, nu? Dar ce ar trebui să fac?
    -Doar pleacă, spune el când mă împinge din nou, de data asta reușește să mă pună la pământ.
    -Nu am de gând să te las aici în starea asta! strig atunci când mă ridic de pe jos și mă apropi de el din nou.
    Îl prind de braț și îl trag până se ridică și se sprijină de mine. Îi pun brațul în jurul gâtului meu și îl ajut să meargă ușor spre asunzătoare.
    -De ce faci asta? mă întreabă el după ceva timp.
    Mă uit puțin la el, apoi îmi mut privirea spre cerul senin. De ce am făcut asta? Să fie pentru că este un Uchiha? Să fie pentru că a ales să îmi păstreze secretul? Sau doar pentru că l-am văzut așa de neajutorat și în durere?
    -Deci? acesta spune iritat când vede că nu îi răspund la întrebare.
    -Nu îmi pot lăsa camarazii în urmă, indiferent de cât de urât s-au purtat cu mine. Asta este o vorbă pe care am învățat-o de la o persoană foarte specială. Nu pot să îi ignor vorbele.
    Mă întorc spre el pentru a-i vedea reacția uimită, în schimb oferindu-i un zâmbet șters totuși liniștitor.
    -Trebuia să mă lași acolo, nu sunt camaradul tău, răspunde rece.
    -Dacă tu așa crezi...îl las în pace și continui să merg privind direct în față.
    Când ajungem în fața ascunzătorii am grijă să nu fac prea mare gălăgie pentru a-i trezi pe ceilalți și a atrage atenția. Sunt sigură că Itachi nu ar vrea asta, altfel nu aș vedea de ce ar merge așa de departe pentru a-și ascunde această durere. Deschid ușa dormitorului său care este chiar lângă al meu și îl așez încet pe pat, el continuând să tușească. Analizez camera pentru câteva secunde pentru a vedea aceași structură simplă pe care o poți regăsi și în camera mea. Deschid sertarul noptierei pentru a găsi doar câteva arme. Îl închid și mă pregătesc să îl deschid și pe al doilea, dar sunt oprită de mâna lui Itachi, care îmi arunca o privire nervoasă și deranjată în timp ce se abținea să nu tușească și mai tare decât o făcea deja.
    -Unde îți ți medicamentele? îl întreb fără vreo expresie anume aștepând totuși  un răspuns.
    -Ai făcut destule...acum pleacă, încearcă să spună printre tuse.
    -Te-am întrebat unde sunt medicamentele, spun cu un ton mai autoritar și ridicat în timp ce mă aplecam spre fața lui.
    Lui Itachi nu i-a venit să creadă ce tocmai am făcut, că pot să fiu și mai intimidantă decât par. Acesta își ia o expresie mai serioasă și arată spre cel de-al treilea sertar al noptierei. Mă ridic și deschid sertarul ca să găsec printre cele zeci de containăre goale, un tub de pastile pe jumătate plin. Îl iau și îl așez pe noptieră pentru a lua un pahar cu apă, dar se pare că acest Uchiha nici apă nu bea. El bea lacrimile inamicilor lui combinat cu sângele lor, precum vampirii. Nici nu mă mai miră că tușește sânge, începe să îi vină înapoi la cât sânge a băut acest vampir. Ies din camera lui Itachi și intru în camera mea pentru a lua un pahar cu apă. Când ajung înapoi îi întind paharul cu apă și pastila, acesta le bea și se reașează mai adânc în pat. Observ că durerea nu a dispărut, iar fața lui a devenit mai roșie decât înainte. Îmi pun palma ușor pe fruntea lui și pot să spun că aproape m-am ars la căt de fierbinte îi era fața. M-am dus în baie și am umezit un prosop pe care l-am găsit cu apă rece. Apoi l-am așezat pe fruntea brunetului care s-a mai liniștit la atingerea rece a materialului. Mi-am tras un scaun și m-am așezat în fața patului așteptând ca febra să îi scadă. Oare...ce are? Și de ce îmi pasă așa de mult? Să fie doar pentru că îmi este camarad așa cum i-am spus? Să fie dar din cauza cuvintelor lui Obito? Sau are de a face cu el personal? Nici atunci când m-a întrebat el nu am știut ce să îi răspund, ăsta a fost primul lucru care mi-a venit în minte. Probabil simt o empatie mai mare față de el doar pentru că purtăm același nume. Poate este pentru că este singura rudă a lui Sasuke care este încă în viață. Sau poate că...
    Itachi P.O.V.
    Îmi deschid ochii și simt ceva ce îmi apăsa fruntea. Mă ridic puțin în pat și iau materialul ud de pe frunte. Vreau să cobor din pat, dar ceva îmi blochează calea. Mă uit în jos și încerc să nu fac vreo criză. Ce face ea aici?! Amiko stătea cu capul pe patul meu și dormea de mai puțin și sforăia. Dacă stau să mă gândesc aseară mai țin minte că eram în pădure și a apărut și ea acolo apoi m-a ajutat să vin în cameră, dar apoi nu îmi mai aduc aminte nimic din ce s-a întâmplat. Doar nu a stat toată noaptea aici. Nu. De ce ar face asta? Am amenințat-o, am terorizat-o, i-am luat familia de lângă ea. Dar atunci de ce a făcut asta? Nu e ca și când cineva i-a spus să o facă sau câștigă ceva prin faptul că mă ajută. Deci...care este scopul ei?
    Ies din gândurile mele atunci când bruneta dă semne cum că s-ar fi trezit. Mă ridic pe cealaltă parte a patului și aștept ca și ea să facă la fel. Își ridică capul încă adormită și se freacă la ochi apoi se uită în jur.
    -Ce s-a întâmplat? Aaa, da. Îmi aduc amite acum, spune când mă vede stând în picioare. Te simți mai bine acum? mă întreabă atunci când se ridică în picioare și se apropie de mine, dar eu păstrez o distanță considerabilă dându-mă cu un pas mai în spate.
    Ea se oprește și se uită dezamăgită la mine apoi din nou la scaunul de pe care tocmai s-a ridicat. De ce este dezamăgită? La ce se aștepta? Să mă pun în genunchi și să îi mulțumesc din suflet pentru ceea ce a făcut? Nici nu i-am cerut ajutorul iar ea a venit și mi l-a dat oricum.
    -Ar trebui să faci un duș, te ajută să te relaxezi și îți va trece febra, apoi te vei simți mai bine, spune ea fiind pregătită să plece. Te descurci singur? Sigur nu vrei să te ajut cu acel duș? spune ea într-o manieră sarcastică și amuzată. Dar eu tot ce fac este să deschid ușa și să o împing afară din cameră.
    -Oo, haide. Era doar o glumă, nu o lua personal, spune ea de după ușă. Sau ce...te-ai rușinat?
    Îi pot auzi rânjetul din voce, dar decid să o ignor și să îmi văd de treaba mea. Și când credeam că pot avea încredere în ea, vine cu gluma asta fără gust și distruge tot.
    După ce am făcut un duș am plecat în bucătărie unde se afla Amiko și Deidara.
    -Bună dimineața, spune Amiko veselă de parcă nimic nu s-a întâmplat. Poate a decis să nu spună nimic, având în vedere că și eu știu secretul ei, dezvăluind acest aspect va duce la dezvăluirea secretului ei.
    -Neața, hmm, spune Deiadara cu aceași atitudine a lui, aruncându-mi o privire plină de dispreț. Oare știe ce s-a întâmplat și acum mă urăște și mai mult pentru că i-am furat prințesa? Sau este doar pentru că se poartă la fel de frumos cu mine așa cum se poartă cu el?
    Deschid frigiderul și aleg un castron cu ramen pe care îl încălzesc. Mă așez la masă chiar în fața lui Amiko care mânca un sandwich, iar Deidara se sătura doar prin simplul fapt că o privea pe brunetă, respingător. Cât de lingușitor pote fi tipul ăsta. Rând pe rând membrii organizației ni se alătură până când la masă stau Kakuzu, Hidan, Kisame, Konan și cei doi. Unii membrii păreau surprinși de faptul că eram și eu prezent, ceea ce este un lucru rar.
    După ce Amiko își termină micul dejun, se ridică și pleacă de la masă lăsându-i pe celilalți membrii să își termine și ei mâncarea. După doar câteva secunde mă ridic și eu și plec, lăsând un bol gol în urmă. Când ajung pe holul în care se aflau ușile ce duceau spre camerele fiecăruia, am văzut-o pe brunetă stând și uitându-se la ușa dormitorului ei. Ajung în locul în care stătea ea și mă proptesc de peretele de lângă ușă.
    -Ce ai pățit? o întreb privind direct în față.
    Aceasta tresare realizând abea acum că sunt aici. Își ridică privirea și rămân șocat la imaginea din fața mea.
    -Huh? Ce..nu am nimic de ce ai întreba așa ceva, spune ea cu veselie falsă în glas.
    Oare nu vede ce văd și eu?
    -Atunci de ce plângi? întreb apropiindu-mă de ea și așezându-mă chiar în fața ei.
    -C-ce? întreabă ea nedumerită atunci când își pune mâna pe față, iar lacrimile îi ating degetele. Eh, nici nu mi-am dat seama...spune ea cu o voce stinsă privind podeaua.
    Îmi întind brațul pentru a-mi putea sprijini mâna pe umărul ei, dar reacția ei a fost și mai șocantă decât m-aș fi așteptat să fie. Nu am ajuns bine să o ating și îmi pleznește mâna încă privind în jos, de data asta cu o aură mult mai negativă în jurul ei decât înainte. Își ridică încet capul și mă privește cu dispreț.
    -Nu mă atinge!
    Asta a fost tot ce a spus înainte să intre val-vărtej în cameră și să trântească ușa după ea.
    Acea privire pe care am văzut-o...nu era deloc ea. Era ceva din interiorul ei, ceva ascuns pe care numai ea îl știe și numai ea vrea să îl știe. Ceva ce a ieșit de sub control și vrea să îl închidă din nou. Ce s-a întâmplat cu ea?

     


    Și aici este un nou capitol, că na, n-am prea postat în ultima vreme  Blush Ups!

      Acum este: Vin 2 Dec 2016 - 19:57