╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    Sentimente puse pe hârtie

    Distribuiti

    Rose
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2424

    Data de înscriere : 08/04/2011

    Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Rose la data de Joi 12 Ian 2012 - 22:24

    Mai este postat pe 2 site-uri ^_^



    Sentimente
    puse pe hârtie
    I


    Câtă cruzime de la viaţă. Orice speranţă s-a dus pe apa Sâmbetei, orice
    vis, trăire. Nu mai am nimic. E aşa de greu să accept, inima nu doreşte să se
    supună acestui gând blestemat, vrea să fie liberă, vrea să fie lângă a lui. Dar
    el e luat. Cineva a pus gheara înaintea mea.


    Fiecare privire, fiecare vorbă, fiecare surâs era o plăcere pentru mine. Ochii
    lui de un turcoaz aşa plăcut mă înnebuneau. Era o plăcere să îl privesc în
    ochii. Nu puteam scăpa de privirile lui, nu reuşeam să le refuz, oricât de mult
    îmi doream nu puteam să fac asta. Mă atrăgea la el ca un magnet, mă făcea să
    zâmbesc doar de la o privire amărâtă.

    Era atât de plăcut să îi simt privirea cum cade pe mine şi mă cercetează. Poate
    în acele clipe îmi doream să înceteze, pentru că nu aveam forţa necesară de a-i
    rezista, dar acum îmi doresc acele senzaţii.


    Fix în această zi Sfântă şi plină de fericire am aflat şi eu. După ce mă
    întâmpinase cu un surâs, iar inima dansa de bucurie, încă puţin şi pleca în lume
    lăsându-mi trupul pe podea fără nici o suflare. Dar poate că era mai bine aşa.
    Poate era mai bine dacă inima îmi ceda lasăndu-mă înghiţită de infern.

    S-a jucat. Nu îi ştiu încă adevăratele întenţii, dar orice ar fi dorit i-a ieşit de minune.

    Cine m-a pus să-mi intorc privirea? Cine? Doamne cât de naivă am putut fi. Câte
    speranţe false am putut să-mi fac, câte vise aveam. Acum... sunt istorie.

    Are pe alta, are cine să îl ţină de braţ şi să se bucure de cuvinte dulci. Are pe cine să privească cu acei ochi ameţitori şi blestemaţi.

    De ce stau acum şi sufăr? Când mulţi îmi spun că nu merită şi că sunt alţii
    mai buni.

    Aş vrea atât de mult să scap de toată durerea asta. Să scap de orice urmă a
    existenţei sale, de orice amintire, însă nu sunt aşa laşă ca să aleg calea
    uşoară. Nu. Cineva mi-a spus odată că fără durere nu e dragoste.


    Mi-am ridicat capul spre cer lăsând vântul să îmi mangaie uşor trupuşorul.
    Nu avea rost să plâng. Nu mă merită.

    O ultima lacrimă s-a izbit de iarbă şi după am plecat de acolo lăsând în urma mea o durere.





    [/center]


    Ultima editare efectuata de catre Rose <3 in Mar 19 Iun 2012 - 17:51, editata de 1 ori

    Reeah
    Ex Staff
    Ex Staff

    Sex : feminin

    Mesaje : 7345

    Data de înscriere : 26/11/2011

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Reeah la data de Sam 21 Ian 2012 - 12:25

    Rose? Te-ai desparitit de iubitul tau? E foarte frumos, adica m-a intristat si aproape m-a facut sa palng...dde une te-ai inspirat? Rose, sa mai faci, dar sa ma atentionezi cand sunt triste deoarece rma atat de bucuroasa cnad am inceput sa citesc si pe parcurs am adoptat o stare trista sin ingandurata. Te rog frumos sa mai aduci...cand vreau sa plang mai usor. Pe bune acum, tu trebuie sa te faci scriiotare...si sa nu uiti de provocare aceea sa pui next-ul in doua saptamani.

    ╰♡☻♂→Kasya←♀☺♡╮
    Banat

    Sex : feminin

    Mesaje : 17

    Data de înscriere : 20/01/2012

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de ╰♡☻♂→Kasya←♀☺♡╮ la data de Sam 21 Ian 2012 - 22:30

    deci e superb nu imi vine sa cred...e asa de frumos descrierea e superba...deci nici nu am cuvinte...E superb,minunat,e extraordinar!
    Nici nu am cuvinte la cat de frumos ai scris!Spor la scris si tineo tot asa

    Domino
    Scriitor
    Scriitor

    Sex : feminin

    Mesaje : 1942

    Data de înscriere : 09/09/2011

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Domino la data de Dum 29 Ian 2012 - 19:49

    scumpo, cate e de emotionant!!! N-am stiut ca ai aici o mica poveste. Ai descris foarte bine sentimentele si atat de frumos incat le simt, pot spune. Sentimentele acelea triste si titlul dat, e pe masura. Imi dau jos palaria in fata ta!
    Mikiduzta te pupa!!

    Rose
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2424

    Data de înscriere : 08/04/2011

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Rose la data de Mar 19 Iun 2012 - 17:53

    Mă ţin de mult timp să mai postez şi uite că am reuşit. Sper să vă placă.



    Sentimente puse pe hârtie
    II



    Când te gândeşti că acest cuvânt “sentimente” ascunde în spatele lui o mulţime de trăiri, emoţii care mai de care mai complicate şi greu de înţeles. Iubire, ură, pasiune, durere, fericire, tristeţe. Absolut tot are un opus. Nu există iubire fără ură sau ceartă, fericire fără tristeţe şi invers.
    Dar “sentimente puse pe hârtie”? Cum pot fi puse nişte trăiri pe o hârtie albă? Ei bine, nu se poate, dar poţi să îţi eliberezi sufletul prin pătarea hârtiei cu cerneală, înşiruind o mulţime de cuvinte. Poate cu rost sau fără rost, cine ştie... clar nu noi.

    Nu le poţi avea pe toate, corect? Nu poate fi totul doar lapte şi miere, pentru că atunci poţi spune că degeaba eşti pe acest pământ.
    Ce ciudat e când Soarele îţi zâmbeşte, dar în interiorul tău e o furtună imensă, plină de întrebări. Îţi vine să îţi iei lumea în cap şi să fugi, să pleci şi să uiţi de tot. Dar crezi că e aşa uşor? Nu... trecutul te va urmări peste tot, nu poţi lăsa sentimentele nicăieri.
    Ne minţim singuri când spunem că totul este bine, că a trecut. În adâncul nostru ştim că nu e aşa. De ce o facem? Poate ca să scăpăm de cicălelile altora, de certuri. Poate ca să nu arătam ca nişte fraieri care tot ce ştiu să facă este să se plângă de ce au pierdut.
    Să plângi e aşa bine şi plăcut. Îţi mai eliberezi sufletul din Iadul în care a fost aruncat. Nu trebuie să îţi fie ruşine de persoana ta. Aşa vei avea numai şi numai de pierdut.
    Trebuie să ne acceptăm pe noi, cu bune şi rele.

    Vrei să treci mai departe, dar nu ştii cum să o faci. Mereu te vei simţi atras, legat de trecutul tău. De ce ne minţim când zicem că am uitat tot? De ce o facem? Trecutul face parte din noi, nu putem trăi fără el. Trebuie să îl acceptăm aşa cum este.
    Am vrea să se încheie totul, dar nu e mereu cum dorim noi. Îţi vine să te urci pe pereţi când vezi că nimic nu e de partea ta, când vezi că fericirea loveşte pe alţii şi te ocoleşte pe tine.
    De ce? Suntem toţi egali. Cerem prea mult?
    Se spune că “într-o zi Soarele va răsări şi în grădina ta.”. Mă întreb: oare când va fi acea zi? Vreau şi eu să fiu fericită, măcar o dorinţă să mi se împlinească.
    Sunt atâtea întrebări, dar nu îmi răspunde nimeni. Au fost un mister, sunt un mister şi vor rămâne aşa mereu. Nu vom găsi niciodată răspunsul.

    Îmi înnec amarul în muzica ce răsună în boxe şi încerc să împărtăşesc mici lucruri şi cu alţii prin simple poveşti. Nu mă aştept ca lumea să înţeleagă ce scriu eu aici. Pentru unii pot fi hieroglife, chineză, însă pentru mine e o sclipire în întuneric.

    Rose
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2424

    Data de înscriere : 08/04/2011

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Rose la data de Vin 18 Ian 2013 - 20:19

    Amor nebun



    - Sunt nişte scumpi.
    - Îţi plac copii, deci.
    Mi-am întors privirea şi m-am ciocnit de o pereche de ochi căprui care mă priveau cu blândeţe. Părul lui negru era răvăşit într-un mod absolut rebel, dar în acelaşi timp foarte elegant şi sexy. Privirile ni se contopiseră şi nici unul nu părea să dea înapoi. Mi-am deschis buzele ca să spun ceva, dar am rămas în aceeaşi poziţie cu toate cuvintele în gât. Puteam să jur că era un înger, doar chipul lui mă cucerea cu totul şi nici nu îndrăzneam să mă uit mai jos. Ceva din ochii lui mă atrăgeau ca un magnet, mă chemau la el, să îi pic în braţele fierbinţi.
    Nu ştiu cât timp a trecut, dar mi-a zâmbit şi a trecut pe lângă mine ducându-se în faţa bisericii. Şi abia atunci am îndrăznit să îi privesc spatele lat şi masiv. Avea o construcţie a corpului absolut perfectă şi aş putea jura că îi place să distrugă aparatele la sală.
    Nu ştiam cum îl cheamă, dar îl priveam încontinuu. Îi analizam fiecare părticică a corpului. De fiecare dată când acesta îşi întorcea privirea spre mine, eu o mutam pe a mea pe icoanele din biserică. Dar o dată, o singură dată, am realizat prea târziu că ochii noştri au făcut din nou cunoştinţă. Printr-o simplă privire îmi transmitea mii de fiori în corp. Am inspirat adânc mărindu-mi pieptul, încercând să scap de acele furnicături, dar nimic. Oricât de mult încercam să mă uit în altă parte nu puteam, nu mă lăsa. Mă ţinea în lanţuri de oţel şi nu mă puteam elibera. Pentru câteva secunde am privit geamul din dreptul lui, dar ochii săi căprui încă mă chemau. Deja deveneau un drog pentru mine. I-am întâlnit. Pentru a treia oară şi el încă stătea şi mă privea pe mine.
    Doamne, spune-mi că e un înger trimis de tine.
    Cu greu am reuşit să scap din capcana sa. M-am concetrat asupra bradului din biserică şi atunci am realizat un lucru important. E Crăciunul, iar eu l-am întâlnit pe el azi. În ziua cea mare, în ziua în care Moşul ne aduce mii de daruri. Dacă acesta e cadoul meu nu mai cer nimic. Doar el.

    Ieşisem afară. Inspiram aerul rece de iarnă. Îmi oxigenam creierul şi inima. Atunci a ieşit şi el. L-am privit cu coada ochiului fără a mai face nici o mişcare. Ceva mă îndemna la el, dar ceva mă oprea. Ştiam ce era. Era teama de a-i vorbi, teama ca el să se uite cu semne de întrebare la mine şi să îmi zică doar că îi amintesc de cineva sau poate că era curios de ce îl privesc încontinuu. Însă doream să îi aflu numele misteriosului băiat. Şi dacă mă duceam puţin, dar nu foarte mult, mai aproape de el? Ce putea să se întâmple? Mă puteam preface că mă plimb, că mă doare spatele sau orice altceva ce mi-ar permite să trec pe lângă el. Să îi adulmec mirosul şi poate el să mă oprească. Însă deja era prea mult. Să mai fac câţiva paşi spre el, suficient cât să mă vadă şi să îmi adreseze el primele cuvinte era o idee mult prea bună. Speram că aşa va fi. Inima mi se urcase în gât imediat cum m-am rotit, gata să îmi pun planul în aplicare. Dar... nu era chiar cum doream eu. Atunci am observat că vorbea la telefon. În concluzie, totul se ducea naibii. Dacă tot mi s-a oferit acest cadou, de ce nu este gata şlefuit şi numai bun pentru a mă bucura de el? Chiar trebuie să muncesc eu? Un cadou se presupune a fi oferit întreg, nu pe bucăţele.
    Plecase. Nici nu ştiu dacă observase că sunt acolo, dar când mi-am întors capul l-am văzut cum urca într-o maşină.
    Deci l-am admirat degeaba. El nici nu s-a sinchisit să îmi mai adreseze o ultimă privire şi, dacă era interesat de mine, atunci îmi cerea vreo dată de contact. Ceea ce mă duce cu gândul la faptul că el are prietenă şi se uita la mine doar din simplul motiv pentru că îl priveam şi eu, iar, cel mai probabil, acest lucru îi provoca întrebări. Ah! Am picat ca o fraieră! La naiba!
    Oh, scumpete! Nu îţi pierde încrederea şi speranţa. De acum tu ai început alt drum, e o călătorie imensă. Crede şi luptă dacă vrei ceva.

    Aceste vorbe pline de calm şi blandeţe răsunau în interiorul meu. Doream aşa mult să mă las purtată de puritatea acelor cuvinte, de încrederea că totul va fi bine. Câteva cuvinte răsunau în mintea mea confuză: “luptă dacă vrei ceva” şi spuneau un mare adevăr. Aveam de gând să urmez aceste cuvinte şi acesta avea să fie şi motto-ul meu.
    - Mergem, scumpa mea?
    Mi-am întors chipul spre mama mea şi aceasta îmi zâmbea drăgăstos.
    - Desigur.
    M-am răsucit spre biserică, mi-am făcut o cruce şi am zâmbit. Doamne, dacă s-a întâmplat să îl cunosc în casa Ta atunci sigur există o legătură şi te rog să nu mă faci să sufăr pe parcursul călătoriei mele.
    M-am urcat în maşină şi am plecat spre casa bunicii unde aveam să îmi petrec zilele de Crăciun, zile petrecute în sânul familiei. Mi-am lipit capul de geamul aburit şi am închis ochii. Imaginea lui mi-a apărut în minte, din nou.
    Cu toate că nu îi ştiam numele, cu toate că era o enigmă pentru mine, mă atrăgea. Nu ştiam ce admir la el, poate ochii, poate corpul, chiar nu aveam nici cea mai mică idee. Dar îmi plăcea. Începuse să îmi placă starea de euforie pe care mi-o ofereau privirile lui, furnicăturile prin tot corpul. Şi speram, de fapt era mai mult decât o speranţă, era o dorinţă vitală pentru inima mea şi ochii mei, să îl mai văd.

    ***

    - Deci, mami, aşa v-aţi cunoscut tu şi tati?
    - Da, scumpete mică.
    I-am atins năsucul mic al fetiţei mele cu degetul arătător zâmbindu-i din toată inima mea. Sunt cea mai fericită femeie. Am un soţ minunat care mă iubeşte, mă înţelege şi mă sprijină şi o fetiţă care este lumina ochilor mei. Sunt în stare să îmi dau viaţa pentru cele două persoane importante. Călătoria lungă şi plină de lacrimi, durere, mi-a adus o imensă comoară. Şi încă ţin să cred că Dumnezeu a avut o mare implicare aici.
    - Dar spune-mi, te rog. Cum a fost când te-a cerut de soţie, când voi doi v-aţi căsătorit?
    - Oooo, Gabriela! Aceasta este altă poveste şi am să ţi-o spun, dar cu altă ocazie, scumpă domnişoară.
    - Dar, mami, eu vreau acum.
    - Nici un dar, Gabriela-Elena. Este timpul să te culci, pentru că este târziu. Îţi spun doar atât: a fost magic, încredibil de frumos şi, când vei creşte mare, vei experimenta pe propria ta piele acele sentimente.
    - Bine. Noapte bună, mămica mea!
    - Noapte bună, dulceaţă! Vise plăcute!
    Mi-am sărutat odrasla pe frunte, am învelit-o şi, inainte să ies din camera, glasul ei plăpând mă opri.
    - Te iubesc! Şi pe tati la fel!
    - Şi noi te iubim pe tine, mai mult decât îţi poţi imagina.

    Am intrat în dormitorul meu şi a soţului meu, în cuibul nostru. M-am întins pe aşternuturile roşii şi am închis ochii. Acest pat avea o istorie foarte fierbinte, iar toată această cameră a fost martora la evenimente incitante, arzătoare între mine şi el.
    Am simţit o greutate asupra mea, dar nu m-am obosit să îmi deschid ochii. Îi cunoşteam săruturile, mângâierile lui care trezeau la viaţă toate simţurile mele. Mă cutremuram sub el. Îmi băgasem mâna în părul său adâncind sărutul ce tocmai începuse. Îşi trecu mâna sub bluza mea. Degetele lui reci cutreierau pielea mea ce se înfierbânta tot mai tare. Atât de plăcut, atât de magic, de mirific. Îmi provoca din nou o dependenţă aproape ca cea a unui drog. Era un viciu pentru mine, nu mă puteam controla.
    Se desprinse de mine, doar câţiva centimetri. Suficient cât să mă poată privi în ochi. Aceeaşi privire pe care a avut-o şi când l-am văzut pentru prima dată. Acum, cu mai multă iubire, cu mai multă dorinţă. Îşi deschisese buzele şi îmi vorbi în şoaptă:
    - Mulţumesc! Îţi multumesc pentru tot!
    Îmi dădu o şuviţă de păr de pe faţă şi rămase pe loc aşteptând ceva.
    - Pentru ce? De ce îmi mulţumeşti?
    - Pentru fetiţa pe care mi-ai dăruit-o, pentru că ai apărut în viaţa mea, pentru că mi-ai deschis noi drumuri, pentru că m-ai făcut cel mai fericit bărbat, pentru că ai fost, eşti şi vei fi a mea pentru totdeauna, pentru că m-ai făcut să te iubesc, îngerul meu.
    Aproape îmi dăduse lacrimile la vorbele sale. Îl iubeam pe omul acesta şi el era alesul meu şi aveam să îmbătrânesc la braţul său.
    - Dumnezeu a avut o mare implicare aici. Sunt absolut sigură. Nu uita unde ne-am întâlnit pentru prima dată.
    - Ştiu şi nu există zi în care să nu îi mulţumesc. Te iubesc!
    Nu îmi mai dădu şansa să îi răspund şi eu, pentru că îmi încătuşase buzele cu ale sale. Ştiam că aveam să urmeze o noapte albă, că aşternuturile ne vor acoperi trupurile, iar luna va fi părtaşă la alt moment de amor nebun.

    Reeah
    Ex Staff
    Ex Staff

    Sex : feminin

    Mesaje : 7345

    Data de înscriere : 26/11/2011

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Reeah la data de Sam 19 Ian 2013 - 12:11

    Bună, Rose ! Mi-a plăcut foarte mult acest one-shot, a trezit atâtea emoţii în mine, de tristeţe pentru că tocmai trec printr-o perioadă tensionată şi de fericire, pentru că ştiu că nu este imposibil să trăieşti astfel de momente. A fost ca un fel de fantezie, mai ales ultima parte, mi-a plăcut la nebunie. Ohh, şi nu trebuia să te opreşti chiar eram curioasă să văd cum a fost cerută de soţie sau cum a fost nunta.. Trist
    Aştept şi alte one-shoturi, spor la scris şi multă inspiraţie !

    Ella ♣
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2342

    Data de înscriere : 16/04/2012

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Ella ♣ la data de Sam 19 Ian 2013 - 14:28

    Vai, vai Rose ce inspiratie ai avut Laugh
    Acum serios, nu am cuvinte sa iti spun cat de mult mi-a placut, si cat de superb a fost. Bineinteles ca inceputul e asa de asemanator cu ceva ... sau mai bine spun cu cineva. Pe parcus ce citeam aveam impresia ca iti citesc auto-biografia Laugh dar n-am sa spun nimic de acel baiat misterios iti arunca ... pardon ... ii arunca getei ocheade pline de mister. Nu seamana cu nimeni Laugh Oricum finalul a fost si el suberb si Deea are dreptate, ar fi fost frumos daca povesteai si nunta sau momentul cand a cerut-o de sotie.
    Sper sa mai aduci si alte creatii de ale tale.

    Pasila
    Scriitor
    Scriitor

    Sex : feminin

    Mesaje : 3265

    Data de înscriere : 18/04/2013

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Pasila la data de Lun 22 Iul 2013 - 23:14

    Rose, te iubesc, dar jur ca te omor. Cum naiba sa il faci asa misto? Ma rog, asta nu egaleaza greseala mea ca am intarziat atata (A). Las' ca ma ierti tu Laugh 
    Deci am murit, tu esti aceeasi persoana care nu vrea sa posteze nimic pana nu are cinci pagini? Primele doua capitole sunt meeeeega- scrute (D). Dar nu am cum sa-ti port pica chiar acum pentru ca inca sunt emotionata. 
    Cred ca m-am imbatat cu blat de tort si chipsuri cu branza si sare, in loc de *era o dorinţă vitală* am citit *era o dorinţă violată* . Nu numai ca sunt un melc si m-am dus pana la dracu de vreo cinci ori azi, dar sunt si mioapa. 
    Cel mai mult mi-a placut ultimul capitol Love it O sa tund un inorog, nu intreba de ce Laugh 
    Ce momente incinse au avut loc in acel pat cu lenjerie rosie Love it   Laughing Si eu care ziceam de tine ca esti o perversa Blush Si ce moment frumos, i-a multumit, asa de taaare. De ce baietii nu mai fac asta decat prea rar? Atat de rar cat ma abtin eu de la mancare. Dar nuuu, baiatul, sotul, barbatul din one shot-ul tau e asa de draguta Love it Daca ar fi asa si Niall as sta in pat non-stop. 
    Baiat misterios Love it Mie chiar imi plac baietii misteriosi Love it 
    Esti asa o pacatoasa, criminalo! Unde e partea cu cererea in casatorie? Vreau nunta Love it Adica tort si dans Love it De ce? Deci nu ma intereseaza cum papucii mei fara toc o face, dar o cere. Clar! Zic. Dar cred ca nunta o s-o visez eu, nu?
    Tu esti datoare cu un one shot nou, auzi? Musai. Lasa-ma ca acum te-ai apucat de fic-ul care e pe la inchise, eu vreau un one shot acum Laugh Stiu, vreau asa de multe chestii Whistling Angel .

    Rose
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2424

    Data de înscriere : 08/04/2011

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Rose la data de Sam 1 Feb 2014 - 18:24

    Bună dragilor! 
    De două zile mă cam bântuie o idee și am ales să profit de ea. Sper să nu îmi fi ieșit din mână și sper că o să vă placă. De asemenea îmi cer scuze de eventualele greșeli. Lectură plăcută! 



     
     
     
     
    Anul 1700, Londra
    -          Prințesă Amelia, prințesă Amelia. Prințesă, unde sunteți?
    Am chicotit ușor de după stâlpul împodobid cu trandafiri, după care am luat-o iar la fugă. Știam că nu se cuvine ca o prințesă de vârsta mea să se prostească așa, dar uneori doream și eu să mai uit de acele stupide și idioate reguli ce mă țin într-un glob de cristal. Mereu auzeam: ”nu se cuvine ca o prințesă să plece singură”, ”o prințesă trebuie să fie responsabilă, pentru că ea va conduce regatul format de strămoșii noștri”, ”o prințesă nu are voie să călărească”, ”o prințesă nu are voie să se uite prea mult la băieți”, ”o prințesă trebuie să își accepte logodnicul ales de părinții ei”. Uram asta! Acest castel ce îmi e numit casă este ca o închisoare pentru mine.
    Am deschis ușile mari, maro, iar în fața mea s-au afișat sute de rafturi pline de cărți care mai de care. În sfârșit eram în acel loc care îmi plăcea. Atât de mult de citit și atât de puțin timp. Era atât de dificil să aleg ceva! Coperțile din piele cusute cu fir de aur parcă te chemau, cereau să fie atinse, să fie scoase la lumină. Istorie, iubire, cavaleri... Aveam de unde alege, dar eu m-am dus tocmai în fundul bibliotecii, într-un colț în care lumina nu bătea și unde știam că sunt cele mai vechi cărți. Atât de vechi încât doar când atingeai o filă  se putea rupe. Am ridicat mâna să scot o carte de pe raftul al treilea, dar era prea sus. ”Mereu când nu ajungi la o carte, să o chemi pe Alice să te ajute ca să nu te rănești.” Acestea erau vorbele mamei mele și pentru o secundă chiar m-am gândit să fac asta, dar acum nu. Eram chiar atât de slabă? Nici măcar o carte nu îmi pot lua de pe raft? Se presupune că o prințesă trebuie să fie puternică ca să poată să își conducă poporul. Am luat micul scaun și m-am urcat pe el. Reușisem! Îmi luasem acea carte de una singură. Nu era necesar să chem pe nimeni, însă entuziasmul meu mi-a determinat căderea. Nu a fost o înălțime mare, dar totuși s-a zdruncinat tot ce era în interiorul meu. M-am uitat rapid  la cartea din fața mea, pentru că tata avea să mă certe dacă se rupea vreo una. Era întreagă. M-am întins după ea ca să o închid, dar m-am oprit în clipa în care am văzut titlu:
    -          Demonii nopții. Ființe nocturne ce...
    Brusc cartea nu mai era în fața mea și prin urmare nu am mai apucat să citesc tot. M-am ridicat fiind gata să îmi cert servitoarea, dar intenția mea a dispărut când am dat de ochii căprui ai mamei ce mă priveau supărați.
    -          Ce, mă rog, crezi tu că faci?
    -          Mamă, eu... eu doream o carte.
    -          Amelia Stuart, ți-am zis de multe ori să nu vii în acest colț al biblioteci și  să nu mai alergi. Așa ceva nu se cuvine unei adevărate prințese.
    -          Îmi pare rău!
    -          Pregătește-te, deoarece prințul William va ajunge din clipă în clipă.
    Am trecut pur și simplu pe lângă ea și pe lângă Alice. Eram mai mult decât supărată, eram furioasă. Mama niciodată nu mă lăsa să mă bucur și eu de vârsta mea, să descopăr. Ea era cea cu ordinea, iar tata doar o aproba. Urăsc viața asta!
     
    -          Prințesă, chiar îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Nu am vrut ca regina Anna să afle de mica dumneavoastră scăpare. Mi-am dat silința, dar am eșuat. Ea vă cunoaște și...
    -          Alice, încetează! Chiar mă enervează scuzele tale.
    Săraca înghițise în sec. Nu am vrut să îi vorbesc pe acel ton, dar eram supărată. Alice, cu toate că era servitoarea mea, îmi era o prietenă. Ea îmi știa fiecare năzbâtie și a încercat mereu să mă acopere deși nu a reușit.
    Am icnit atunci când mi-a strâns corsetu albastru ce avea rolul de a îmi scoate formele feminine în evidență. Alt lucru pe care îl urăsc. Simțeam că mă sufoc, dar trebuia să fiu cât mai feminină și frumoasă că doar vine la mine prințul William, cel ce îmi va fi soț în mai puțin de un an. Nici nu doream să îmbrac rochia de mireasă la optsprezece ani. Mi se părea că sunt încă tânără pentru așa ceva. Ca să nu mai zic că nu îl iubeam. Vreau să mă mărit cu cineva din dragoste, vreau să am copii cu o persoană la care țin. Vreau să simt acel sentiment minunat de care tot aud și citesc în cărți. Îl vreau! Cu toate că știu că el aduce și durere, suferință, sacrificii, dar totul se merită, pentru că finalul e unul de nedescris. Am oftat cât de silențios am putut, dar nu a fost suficient de încet încât să nu mă audă Alice.
    -          Vă gândiți la nuntă?
    -          Nu vreau asta. Nici măcar nu îl iubesc. Mi se pare un arogant, un îngâmfat și nici de tatăl său nu îmi place. Nu îmi inspiră încredere.
    -          Ce vreți să spuneți? E prieten bun cu regele George.
    -          Poate, dar văd în privirea lui setea de putere și avere. Nu mi-ar fi de mirare dacă l-ar trăda pe tata.
    -          Mon Dieu!* Dacă v-ar auzi cineva ar fi un scandal enorm.
    -          Știu, dar acțiunile lui William îmi dau de bănuit. De multe ori mă întreabă de averea mea, de averea părinților mei, dacă sunt singura moștenitoare și mi-a povestit de niște idei cu care tata nu e de acord.
    -          Vă înțeleg.
    -          Tata nu. Nici nu mă ascultă și...
    În acea clipă ușa camerei mele fusese trântită de perete și pe ea își făcuse apariția un tip înalt, cu pletele mai negre decât tăciunea ce îi acopereau ochii de un albastru rar întâlnit.
    -          Cum îți permiți să dai buzna în camera mea? Tu ai idee cine sunt eu?
    -          Pfff, o răsfățată.
    -          Ce-ai spus?
    Am ridicat palma și în următoarea clipă i-am întors capul. Nu știu ce aveam să fac mai departe, dar când i-am vazut privirea furioasă m-am speriat, iar momentul culminant a fost când și-a ridicat mâna. Credeam că mă va lovi, poate avea să o facă, dar Alice era între noi.
    -          Ryan, încetează! E prințesă totuși și tu ai o misiune.
    Se cunosc? Și despre ce misiune vorbeau? Mi-aș fi expus gândurile dacă părinții mei nu intrau panicați în camera mea. Ce se petrecea aici?
    -          Trebuie să plecați! Acum!
    -          Ce? Mamă, tată, ce se întâmplă? – nu îmi ziceau nimic – Nu plec fără să îmi spuneți adevărul.
    -          Cineva ne-a trădat și o armată se îndreaptă spre noi. Oamenii ce i-am trimis au murit și nu vrem ca tu să pățești ceva. Ryan te va proteja.
    -          Ce? Nu vreau să plec.
    -          Știu, dar uneori trebuie să faci sacrificii. Îți promit că ne vom reîntâlni și atunci totul va fi ca înainte. Nu uita că te iubim. Ryan, Alice aveți  grijă de fata noastră.
    Am sărit în gâtul mamei mele, plângând. Dacă nu aveam să ne mai vedem? Dacă aici se terminau drumurile noastre? Nu se putea așa ceva. Eu nu doream să mă separ de ei. Cu toate regulile lor erau părinții mei ce mă iubesc și pe care îi iubesc. Nu doream să rămân singură, nu doream ca ei să moară sub sabie, nu doream ca sângele lor să se verse peste minunata Londra. Nu doream.
    M-am depărtat de femeia ce mi-a dat viață atunci când ceva rece mi-a atins pielea gâtului. Sub atingerea degetelor mele am simțit rubinul în formă de trandafir încătușat în aur și cu literele numelui Stuart pe spate, al mamei.
    -          Știi când ți-am zis că o prințesă nu are voie să călărească sau să facă alte lucruri specifice bărbaților? – am dat din cap, continuând să îi privesc ochii înlăcrimați – Am mințit. Fă tot ce poți ca să supraviețuiești și când ești pregătită vin-o să îți ocupi locul de drept.
    Aș fi vrut din tot sufletul să mai stau cu ea, să îi mai spun câte ceva, dar acel Ryan mă trase din dormitorul meu. Eram mai mult o păpușă. Nu puteam gândi  limpede și tot ce făceam era să plâng și să merg după acest tânăr.
    -          Dezbrăcarea!
    -          Ce?
    Abia acum constatasem că eram în grajdi, iar caii se uitau la noi. Eu îl priveam pe Ryan sub razele lunii ce pătrundeau prin câteva scânduri. Avea o privire rece cu o sclipire demonică în ea. Fără ca măcar să îl cunosc pot jura că are în spate un trecut întunecat. Era chiar frumos dacă ignorai comportamentul lui și îl priveai  în detaliu. Sigur avea sute de pretendente.  M-am trezit din visarea mea atunci când vocea lui răsunase din nou în această încăpere încălzită de animale: 
    -          Dezbrăcarea am zis!
    -          Un moment! Tu nu îmi dai mie ordine. Ai uitat care are rangul cel mai înalt de aici?
    -          Uite, ce e... prințesucă răsfățată, nu sunt aici de dragul tău, ci pentru că părinții tăi m-au rugat. Din clipa asta nu mai ești prințesă și dacă vrei să supraviețuiești ai face bine să mă asculți. Alice, schimb-o pe alintătura asta ce se crede superioară mie.
    Aș fi vrut să îi arunc niște vorbe, dar Alice mă luă de acolo și îmi înmână o rochie simplă, dreaptă și lungă; totuși nuanța de albastru regal o făcea chiar elegantă. O lăsasem pe Alice, ca de fiecare dată, să mă schimbe. Cum se presupune că ar trebui să acționez? Eram o prințesă și eu fugeam. Dar fug pentru binele poporului. După cum a zis și mama, într-o zi mă voi întoarce să îmi ocup locul. Acum însă eram doar o amărâtă ce era schimbată de alta. Până la urmă care era rolul unei prințese? Doar să stea pe un tron captușit în catifea și cusut cu aur? Asta era? O prințesă ar trebui să știe să se descurse în orice situație, să nu fie necesar să ceară ajutorul celorlalți. Poate că Ryan avea dreptate, poate că eram o răsfățată care nu putea face nimic.
    -          Îmi cer iertare dacă fratele meu m-a jignit. E o persoană bună în adâncul său, dar cam întrece măsura.
    Deci aveau o legătură de sânge, dar nu semănau deloc. Ryan era brunet cu ochi albaștri, iar Alice era blondă cu ochi verzi. Nu cred că eram eu aia paranoică, dar nu aveau nici o trăsătură în comun. Nici pe exterior și nici pe interior.
    -          Alice, spune-mi pe nume.
    Mă uimisem și pe mine. Nu credeam că avea să vină ziua în care să cer să îmi zică cineva de rang inferior mie pe nume. Nici nu știu de ce făcusem asta. Era total pe lângă subiectul deschis de Alice. Am luat capa lungă și neagră din mâna sa. Puteam și singură. Nu eram chiar o păpușă. Eram ființă, aveam mâini și picioare, aveam voință și conștiință.
    -          Știe să călărească?
    -          Vrei să nu te mai comporți așa cu mine? Nu tu ești cel ce trebuie să își lase părinții în spate și să știe că o să fie uciși. Nu tu vei rămâne singur. Și da, știu.
    Atitudinea lui de „eu sunt șefu” începea să mă enerveze la culme. Deja dezvoltam o antipatie pentru acest tip destul de chipeș.
    -          Nu știi nimic despre mine, așa că nu mai deschide gura aia mică.
    Îmi aruncase o privire atât de rece și plină de ură încât am tresărit. Nu am mai spus nimic, pentru că așa nu ajungeam nicăieri. L-am încălecat pe Amadeus, un armăsar negru ce mi l-a dăruit bunelul înainte să moară. Datorită lui eu am învățat să călăresc când eram mică și am continuat să practic asta pe ascuns. Știam că el nu mă poate dezamăgi, știam că nu mă lasă niciodată la greu. Aveam o legătură cu acel cal și țineam la el, era un dar prețios și ultima amintire de la o persoană ce am iubit-o mai mult decât aș putea exprima prin cuvinte.
    Nu știam încotro mergem, nu știam cum va fi viitorul meu de acum, dar cert e că totul se schimbă din această clipă. Am simțit ceva umed scurgându-se pe chipul meu, iar imediat se auzise un tunet urmat de o scăpărare spre palat. Părinții mei... Îmi venea să fac stânga-împrejur, dar aș fi înrăutățit situația. Trebuia să am încredere în ei. Trebuia...
    Picăturile de ploaie începuse să se amestece cu lacrimile mele. Știam că nu e de bine. Inima mă înțepa și aveam o presimțire rea, foarte rea. Eram udă până la piele, deja rochia se lipise la propriu de mine, la fel și parul meu. Probabil arătam patetic în ochii lui Ryan, dar nu mă înțelegea. Nu înțelegea faptul că eu am căzut într-un întuneric și nu găsesc nici un pic de lumină. Eram doar un trup trecător, un trup muritor. Nu știu ce se întâmplase cu sufletul meu, probabil era zdrobit de ideea că părinții mei sunt... morți.
    -          Cine e acolo?
    Mi-am ridicat privirea spre Ryan ce ținea sabia întinsă spre un copac. Când simțise că suntem urmăriți? Alice, nu știu de unde, scoase și ea un pumnal.
    -          Sunt eu, servitorul umil și prietenul din copilărie a lui Amelia.
    -          Johnathan? – m-am uitat spre copac și de acolo își făcuse apariția acel păr roșu și acei ochi verzi – Johnathan!
    Am sărit la propriu de pe cal și l-am îmbrățișat. Mă bucuram așa mult că e bine, că nu a pățit nimic. Dar cum? Ce cauta aici?
    -          William și tatăl său, ei au atacat. Totul a fost în seara asta. Am avut mulți trădători în preajma și nu am bănuit nimic.
    -          Cum sunt? Sunt vii? Unde sunt?
    La auzul acelor cuvinte am simțit cum lumea se învârte cu mine, iar detaliile nu mai contau. M-am dat înapoi  câțiva pași până m-am lipit de trunchiul umed al unui copac. Îmi repetam în minte acea tâmpită negație: nu, nu, nu. Asta de parcă ar putea schimba crudul adevăr. Am apucat bucata de material din dreptul inimii ținând strâns, parcă dorind să îmi smulc organul vital și să mă omor și eu. Simțeam cum mă afund tot mai mult, cum cad într-un gol infinit și sunt curprinsă de negru. Doar negru. Ce reprezenta această nuanță? Ura dezvoltată pentru cei ce mi-au măcelărit familia? Oare era noua  casă pentru sufletul  m eu atât de singuratic? Oficial rămăsesem a nimănui. Nu mai era nici o femeie care să vină noaptea și să îmi sărute creștetul spunându-mi că totul este bine, nu mai era nici un bărbat care să mă privească cu mândrie mereu când reușeam să scap de mama. Nu mai erau acele persoane care mă iubeau și mă certau ca să îmi fie bine, nu mai erau acele reguli ce îmi făceau atât de mult bine, dar și rău. Eram doar eu, eu și umbra mea...
    Am urlat cât de tare am putut, în speranța că mă voi trezi în așternutul meu de mătase cu mama lângă mine. Dar nu era așa. Eram cu Ryan, Alice și Johnathan într-o pădure, pe un pământ rece și ud. Plângeam după ei, plângeam pentru că durea, plângeam pentru că nu puteam fi puternică. Simțeam cum mă sufoc, cum aerul nu îmi mai pătrunde în plămâni.
    -          Prințesă Amelia!
    Prințesă? Mai eram așa ceva? Pierdusem tot în numai câteva clipe și totul din cauza setei de putere și avuție. Stăteam în brațele lui Alice fără să fac altceva decât să suspin. Doar să suspin. Nu mai puteam auzi vorbele din jurul meu, iar prin fața ochilor îmi treceau amintiri pline de zâmbete. Durerea se dubla și nu puteam face nimic ca să schimb asta. Nimic...
    -          Să mergem! Nu putem rămâne aici.
    Nici măcar acum nu putea să lase acea atitudine? Nici măcar acum? Nu poate respecta durerea unei persoane? Chiar nu își dă seama cum să simt, chiar nu mă înțelege.
    -          Încetează! Știu că ai misiunea de a mă proteja, dar  măcar nu te mai comporta așa cu mine. Nu ai idee cât de dureros e. De fapt, de ce nu mă lași de izbeliște? Și așa părinții mei sunt morți.
    Am simțit o palmă lipindu-se de obrazul meu ud, iar în câteva secunde acel loc îmi luase foc. Ryan mă pocnise.
    -          Părinții tăi, mi-au dat misiunea de a te proteja. Ei vor ca tu să îți ocupi locul de drept. Asta e dorința lor. Dacă tu mori, crezi că ceva bun se va întâmpla pentru Londra? Nu!
    -          Ești doar unul, ei sunt sute, poate chiar mii. Chiar crezi că vei face față?
    -          Da. Nu ai idee cine sunt și câte relații am. Acum să mergem!
    L-am privit cum se urca pe calul său și pentru prima dată în viață vedeam o persoana ca pe un zeu. Felul în care stătea, drept, cu părul fluturând privind în față mă făcea să am încredere în vorbele sale. Simțeam că el chiar mă poate proteja.
     
    Durere, singurătate, ură și... răzbunare. Vedeam acele cuvinte în apa din fața mea. Am ajuns la concluzia că singuru motiv pentru care aș mai supraviețui ar fi răzbunarea. Vreau ca William și tatăl său să moară în chinuri, să îi văd cum cer îndurare precum șobolanii. Îmi doresc asta mai mult decât orice pe lume. Am strâns lănțișorul mai tare în palmă până când am simțit cum pătrunde ușor prin pielea-mi albă și picăturile se scurg pe rubin și de acolo pe pământul ud.
    -          Îți jur, William că te voi distruge. Încet și dureros.
    -          Răzbunarea nu e buna.
    M-am întors și l-am văzut pe Ryan stând în spatele meu privindu-mă... Nu știam cum să zic. Nu era milă, nu era compasiune. Era ca și când m-ar înțelege, ca și când el și-ar aduce aminte de anumite momente.
    -          Crezi că dacă te rănești vei rezolva ceva?
    Îmi apucase mâna ce sângera și mi-o ridicase la nivelul buzelor sale. Mă uitam uimită și fermecată la dânsul. Avea ceva ce nu găseai la alți băieți. Era unicat băiatul acesta. Îmi desfăcuse degetele de pe lănțișor și cu buzele sale șterse sângele din palma mea apoi mi-o înfășura într-o batistă de cea mai fină mătase. Am crezut că mă va lăsa singură lângă râul din fața casei unde am decis să ne oprim, dar în loc de asta s-a așezat lângă mine privind micile cristale formate de razele lunii.
    -          De ce? De ce stai după mine?
    -          Ți-am zis, o fac pentru părinții tăi.
    -          De ce? Vreau să știu ce legătură ai tu cu ei.
    -          M-au salvat cândva și mi-au oferit un adăpost la o familie. De atunci le sunt recunoscător și a venit vremea să le plătesc. Am jurat că voi avea grijă de tine cu prețul vieții.
    Chiar când credeam că nu mai am lacrimi de vărsat, alte râuri îmi inundase fața. O palmă rece începuse să le șteargă. Pentru prima dată îl vedeam pe Ryan așa blând. Poate că l-am judecat prea aspru, poate nu era așa de dur cum pare. Așa cum vreau să par și eu de acum încolo.
    -          Acești ochi nu ar trebui să mai verse atâtea lacrimi. Regele George și regina Anna ar fi foarte triști dacă și-ar vedea comoara suferind.
    -          Și atunci cum să supraviețuiesc? Cum? Nu ai idee cum e.
    -          Ba da am. Te înțeleg perfect și știu prin ce treci. Știu că nu vrei vorbe de: îmi pare rău sau condoleanțe. Le detești.
    I-aș fi aruncat-o că nu știe, că o spune doar ca să mă facă să mă simt mai bine. Totuși, vedeam durere pe chipul său alb și ultimele două propoziții... erau atât, dar atât de adevărate. Nu doream să primesc milă, să fiu privită ca pe o orfană. Acest lucru îmi intensifica durerea și îmi arăta cât de falsă e lumea. O spun doar ca să se afle în treabă fără ca măcar să aibă idee de cum e. El, nu o făcea așa. Dar de unde știe?
    -          Acum zece ani părinții mei au fost uciși sub privirea mea. Am fugit de acolo sub privirile triste ale mamei, fugeam de frică, fugeam ca să mă salvez, pentru că așa doreau părinții mei. Am fost la un pas de moarte în acea noapte, una ca aceasta, dar părinții tăi erau prin preajmă și m-au salvat. Atunci toată ploaia s-a oprit și cerul s-a înseninat. În razele lunii, ei erau niște zei pentru mine, salvatorii mei. M-au laut cu dânșii și m-au dat pe mâna unei familii nobile de cavaleri ce m-a antrenat. Am jurat să mă răzbun și am făcut-o, dar după asta mi-am dat seama că nu am rezolvat nimic dacă am anihilat un criminal. Eram tot singur și fără nici un scop, până când am fost contactat de părinții tăi. De doi ani eu te veghez și te protejez din umbră. Regele George avea o presimțire că ceva nu e bine, că va fi trădat. De asta a ales să te mărite, dar din păcate a ales fix dușmanu. De asta te înțeleg. În fine, mâine vom pleca din Londra. Aici nu putem rămâne.
    L-am privit cum se îndreaptă spre casă. Într-o oarecare măsură eram la fel. El nu e cum am crezut și poate fi refugiul meu, poate fi cel ce mă ajută. Nu îmi păsa că răzbunarea nu duce la nimic, eu tot o doream. Aveam acea sete nebună de a ucide familia Haris.
    -          Ryan! – se oprise fără ca măcar să se întoarcă – Vreau să mă ajuți să mă schimb, să mă antrenezi ca să fiu în stare să mă apăr.
    -          Tu? O prințesă ținută în puf?
    -          Pentru tot e un început. În plus, nu mi-au plăcut niciodată acele restricții și Alice îți poate confirma.
    Pufnise și îmi aruncase un „bine” după care mă lăsase singură. Așa e! Dacă vreau să mă reîntorc în Londra trebuie să fiu total schimbată, trebuie să fiu rece și dură, trebuie să fiu în stare să mă apăr și să îi apăr pe alții. Așa trebuie să fie o prințesă adevărată. Una ce nu e în stare nici să se îmbrace singură nu e bună de nimic. Știam că părinții mei nu vor să devin așa, știam că vor să mă vadă fericită, dar eu nu mai puteam zâmbi. Eu nu mai cunoșteam iubire. Ce era până la urmă acest sentiment? Nu puteam să îmi răspund. Iubirea înseamnă sacrificiu? Iubirea înseamnă fericire? Aveam oare să descopăr răspunsul la această întrebare?
    Am oftat și m-am ridicat și eu. Aici și acum trebuiau să fie ultimele lacrimi vărsate. Nu trebuia să mai arăt slăbiciune, nu trebuia să mai plâng și nici să arăt milă. O nouă Amelia Stuart trebuie să răsară. Trebuie...
     
    ***
     
    Liniște. O privire atentă. Tensiune. O bătaie, alta. Viteză.
    Pasărea de pradă tocmai își prinse hrana în ghearele sale și se retrase în locul său. Ce bine mă asemănam cu ea. Și eu trebuie să prind pe cineva în ghearele mele și să îl omor. Am oftat și m-am lăsat pe iarba verde privind cerul. Era liniște, atât de liniște încât dacă te concentrai puteai auzi sunetele naturii. Aceasta era lumea mea. O lume fără pic de sunet, o lume singură, o lume în care am evoluat și m-am schimbat. Trecuse mai bine de doi  ani  de când am plecat din Londra. Acum mă aflam în minunatul Zurich din Elveția. În tot acest timp am stat lângă Ryan și am învățat diferite lucruri. Cu toate că nu vorbeam foarte mult și de la acea noapte el nu s-a mai arătat atât de blând simțeam că am o legătură puternică cu el.
    M-am ridicat în clipa în care am auzit un foșnet în spatele meu. Nimic. Am dus mâna la picior și am simțit pumnalul dat de Alice acum un an. Am strigat în speranța că persoana va apărea, dar nimic. Poate doar mi s-a părut, poate era doar un animal. M-am răsucit, dar m-am oprit când am dat de o pereche de ochi roșii privindu-mă cu poftă. Nu am ezitat și l-am împins lovindu-l cu acel cuțit. A început să râdă ca un nebun în timp ce își ștergea sângele de pe mână cu buzele. Ce e asta? Nici nu băgasem de seamă când ajunsese în spatele meu și unghiile sale îmi pătrunse în piele. Adânc. Atât de adânc încât inevitabilul țipăt de durere își făcu apariția. M-am smuncit și m-am depărtat de el încet. Privirea lui era la rana mea, la sângele ce curgea încet.
    -          Ce miros divin!
    Ce? Despre ce vorbea? Pentru prima dată de când am lăsat Londra îmi era frică. Știam că nu mă pot pune cu așa ceva. Numai ochii lui sângerii mă speriau. Am văzut când a făcut un pas spre mine, încă unul și așteptam din clipă în clipă să fie lângă mine. Dar asta nu s-a întâmplat. M-am uitat spre el și tot ce am observat a fost spatele lui Ryan, căci imediat Alice se oprise în fața mea.
    -          Ia-o de aici și ai grijă de rana ei.
    M-am uitat din nou la Ryan care mă privea cu ochi roșii și demonici. Ce era asta? Ce era el? Ochii săi erau de cel mai frumos albastru văzut vreodată. Am lăsat-o pe Alice să mă ia de aici, să mă ducă în casă și să aibă grijă de mâna mea.
    O priveam pierdută pe prietena mea cum mă bandajează și mă gândeam dacă privrea ei e la fel ca a lor. Am închis puțin ochii și am văzut iar acel roșu blestemat. Am văzut o dorință de sânge, de a ucide, o nebunie. Ryan nu e așa. Poate că nu am vorbit mult cu el, dar am ajuns să îl admir de la distanță, să spun că e frumos și chiar să tânjesc după atingerea lui când mă ajuta să mă ridic sau mă căra în brațe, pentru că eram prea obosită să mai merg din cauza antrenamentelor. Chiar mă întrebam cum ar fi dacă l-aș săruta. Toate astea le țineam undeva în interiorul meu, departe de orice. Nu le spuneam nimănui și încercam pe cât posibil să mă comport normal.
    M-am lăsat pe spate fără să spun ceva și am închis puțin ochii. Ceea ce văzusem era prea mult. Deși aș putea jura că am mai văzut o astfel de privire demonică. Dar unde? Apoi mi-a apărut în minte o imagine de pe cartea veche din bibliotecă. Acolo! De pe pagina cu demonii nopții. Și asta ce avea să însemne? M-am ridicat din pat privind spre fereastră. Deja era noapte. Vocile ce se auzeau de jos m-au determinat să ies din dormitorul meu. Totuși nu am coborât scările. Am stat după un perete și am ascultat:
    -          Și acum, ce vei face Ryan? Amelia a văzut ce nu trebuia.
    -          Știu. Nu pot să cred că s-a întâmpla asta. Nu trebuia. Părinții săi nu doreau ca ea să știe de noi.
    -          Știu asta. Chiar a pus mâna pe o carte despre tot felul de creaturi, dar mama ei a apărut la timp. Ryan, nu avem cum să îi mai ascundem asta. Nu ai cum. O cunosc pe Amelia și știu că va căuta răspunsuri, va cerceta chiar dacă noi nu îi spunem.
    Să îmi zică ce? Despre ce creaturi vorbeau? Părinții mei știu? Doamne, era deja prea mult pentru mine.
    -          Chiar mă mir cum de ai rezistat la antrenamente cu ea. Sângele ei e rar întâlnit și pentru vampiri  e un adevărat deliciu.
    -          Nu vreau să o rănesc. Nu pe cea pe care...
    Mă blocasem. Vampiri. A zis vampiri. Ce erau acești vampiri? Cei doi  continuau să vorbească, dar eu nu îi mai auzeam. Mă gândeam doar la acel cuvânt, la faptul că pentru ei eu eram doar o mâncare. Cam asta reieșea. Nu puteam rămâne aici. Am coborât încet și la fel de încet am trecut pe lângă camera în care vorbeau ieșind afară. M-am dus la grajdi pentru a-l lua  pe Amadeus. Nu știam unde aveam sa ma duc, dar nu puteam ramane aici. Îmi era oarecum frică. Eu eram om și ei erau vampiri. Forța mea nu cred că se compara cu a lor. Cine îmi garanta că nu o să mă rănească? Nimeni.
    Am simțit o mână pe talia mea și imediat respirația caldă a unei persoane revărsându-se pe gâtul meu.
    -          Unde pleci?
    Mă răsuci lipidnu-ma de peretele de scândură. Nu știam ce să zic, nu știam ce să fac. Vedeam cum se apropie tot mai mult de mine și îmi era frică la gândul că am să ajung hrana lui. Totuși, mă înșelasem. Se oprise la buzele mele. Le atinse ușor cu ale sale, provocându-mă, chinuindu-mă. Parcă știa ce îmi doresc.
    Cum e când săruți pe cineva? Ei bine nu putea răspunde. Degeaba aș spune că e cumva, când pentru alții ar fi altcumva. Tot ce puteai face era să accepți, să te bucuri de momentul magic și să uiți. Să uiți că există alții, să uiți de cele rele.
    -          Ryan, te rog.
    M-am depărtat ușor de el, încă având mâinile pe pieptul său. Băiete ce îmi făceai? Cum era de fapt el? Când rece, când blând. Te amețea nu alta.
    -          Ți-e frică de mine?
    Mi-am ridicat capu, uitându-ma în ochii lui albaștri. Ce puteam să îi zic? Aș fi mințit dacă spuneam nu și nici că puteam să scot două vorbe. Nu doream să îl rănesc.
    -          Vreau doar să îmi zici tot adevărul. Fără să mă minți.
    -          Bine – oftase și mă trase pe o căpiță de fân ținându-mă încă în brațe – M-am născut vampir. Toata familia mea a fost așa. O familie de vampiri nobili, totuși nu cu sânge pur, acel sânge ce ar putea să îți dea șansa să devii conducătorul. Părinții mei devenise contra idei de a ucide oameni pentru a ne hrăni și începuse să caute tot felul de metode ce să ne potolească setea. Noi, vampirii, precum și alte creaturi magice, suntem cu mult înaintea oamenilor. Cărțile au apărut datorită nouă. Oricum, nu toți erau de acord cu ideea tatei și așa și-a format numeroși dușmani. Descoperise că sângele animalelor ne poate potoli foame și anumite plante combinate, dar foarte rare la fel. Era gata să expună totul în fața consiliului, dar într-o seară a avut loc crima.
    -          Ce legătură au avut cu părinții mei?
    -          Erau foarte buni prieteni. Ei știau ceea ce e familia mea și cu toate astea nu se temeau, nu ne trădau. Tata l-a salvat pe regele George de la moarte. Fusese bolnav așa că a băut din sângele lui. Nu s-a transformat. Ca un om să devină vampir, trebuie să fie mușcat și să primească acel venin. Nu toți supraviețuiesc. Amelia, eu nu sunt ca cel din pădure.  Nu te-aș răni în viața mea și nici nu aș răni alt om. Mă pot controla.
    Am simțit cum mă strânge mai tare și își îngroapa fața în părul meu negru și lung. Tindeam să îl cred. A avut atât de multe șanse să profite de mine și nu a făcut-o. Poate că trăgeam concluzii prea pripite. Poate că nu era așa cum credeam eu. În fond, părinții mei l-au ales pe el, au ales ce e mai bun.
    -          Hei! Coborâți de acolo. Trebuie să plecăm din Zurich.
    Ryan se ridicase cu mine în brațe. Mă ținea de parcă eram o pană sau ca și când mă puteam sparge. Cu atât de mult grijă! Johnathan ne anunțase că Ryan omorâse un pur sânge și acum era în ochii consiliului. Trebuia să plecăm de aici, pentru că erau vampiri ce pornise deja pe urmele lui. O rafală puternică de vânt apăruse de nicăieri făcând să zboare toate păsările.
    -          Sunt aici. Treci în spatele meu!
    Nici nu am mai stat să întreb despre ce e vorba. M-am supus și imediat am observat cum apar de nicăieri patru persoane. Nu trebuia să îmi zică cineva ce sunt ei, se vedea după ochii roșii ce se îndreptase spre mine.
    -          Măi, măi. Ryan, nu ne-ai spus de noua ta achiziție. Ești cam egoist. Să nu o împarți tu cu noi?
    Nu îl văzusem niciodată atât de supărat și nici nu îl auzisem să mârâie.
    -          Facem un târg. Te lăsăm în viață, dacă ne-o dai pe ea. Sângele ei e...
    -          Nici să nu o atingi.
    Țipase și aruncase un cuțit spre acel vampir ce se enervase mai tare. Alice mă luase de mână și mă depărtase puțin de acea zonă. Eram îngrijorată pentru Ryan și pentru Johnathan, iar asta se putea vedea pe chipul meu.
    -          Vor fi bine. Ryan nu se singurul vampir. Johnathan e și el, și eu.
    Am trăit atâta timp cu vampirii lângă mine și nu am știut nimic. Dar ce să știi? Forma lor este umană și nu îți poți da seama de ceea ce sunt. Erau demoni sub formă umană. Eu îi concepeam drept demoni. Se hrăneau cu sângele oamenilor, ucideau. Deși prietenii mei nu erau așa. Nu îi văd în stare să facă așa ceva.
    Simțisem din nou acea rafală de vânt și de data asta Alice fusese lovită. Când? Aș fi vrut să mă ridic și să fug spre ea, dar corpul îmi era imobilizat.
    -          Neh, neh. Ryan va plăti dublu.
    Aș fi vrut să întreb de el, să știu unde e și cum e însă am simțit cum ceva se înfinge în gâtul meu.
    Durere.
    Sânge.
    Moarte.
    La asta mă gândeam acum. La faptul că voi muri și că nu îmi voi termina răzbunarea. Partea bună era că îmi văd părinții. Deja privirea mea se încețoșa, toată imaginea se ștergea încet, încet. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este cum am închis ochii. Nimic mai mult. Tot corpul mă durea. Era ca și  când ceva se lupta cu altceva în interiorul meu. Sângeram și eram pierdută într-un spațiu paralel. Era întinsă și nu vedeam nimic. Mi-am dus mâna la gât. Nu simțeam nimic. Ca și când nu se întâmplase. M-am uitat în jur și apoi la mine. Eram... moartă? Mă simțeam mai liberă, mă simțeam descătușată de ura față de familia Haris. Asta era moartea? Stăteai într-un loc întunecat, singură? Nu îmi plăcea. Nu doream asta. Încă sunt tânără și Ryan are nevoie de mine. Eu nu îl pot lăsa singură. Nu și eu. Vreau așa mult să mă trezesc, dar nu pot. Nu am putere, nu am vlagă.
    ”- E singura șansă. Salveaz-o. Transform-o dacă vrei să o mai ai lângă tine.”
    Era vocea dulcei Alice, buna mea prietenă. Să facă ce? Să devin ca ei? Acesta avea să fie rezultatul a ceea ce a zis ea? Am simțit din nou, aceeași durere în gât și ușor rochia a început să mi se păteze cu sânge. Ceva circula în interiorul meu, ceva mă vindeca.
    -          Draga mea Amelia, fetița mea.
    -          Mamă? Mamă unde ești?
    -          Unde am fost mereu, lângă tine. Scumpa mea, nu mai plânge. Nu îmi place să te văd așa. Amelia, uită de tot, uită de răzbunare căci nu îți aduce nici un beneficiu. Tocmai ți se oferă o a doua șansă la viață.
    -          Dar mamă...
    -          Protejează-i pe cei ce îi iubești și fii fericită.
    Aș fi vrut atât de mult să o văd, dar când am deschis ochii am dat peste fața lui Alice. Eram pe un pat cu așternut de mătase, într-o cameră nouă împodobită cu trandafiri roșii. M-am ridicat prea repede pentru mine și am amețit.
    -          O să îți ia ceva timp să te obișnuiești, dar eu sunt aici ca să te învăț totul.
    -          Unde e Ryan?
    Ezitase. Își mutase privirea spre fereastra de care se izbeau picăturile de ploaie. Nu doream să aud că e mort, nu doream să aud acele cuvinte. Nu voiam să mai pierd o persoană dragă mie. Începusem să vărs lacrimi, din nou. Nu puteam ține în mine așa ceva. Simțisem clipa în care inima mea făcuse poc, când se sparse și cum fiecare ciob se împrăștie. Mă afundam, din nou, într-o mare de sânge. Al meu și al lui. Sângele său circula prin mine. Îl simțeam. Atît de  cald! M-a lăsat și el. Eu am luptat pentru a mă trezi și el ce face? Nu, nu. De ce trebuie să fie ca atunci? De ce sunt blestemată să pierd fiecare persoană la care țin? Destinul meu era mult prea crud cu mine, mult prea crud. De fiecare dată când eram undeva pe un norișor trebuia să se întâmple ceva și să mă izbesc de pământ. Trebuia mereu să sufăr, să trăiesc în durere. Eram blestemată. Nu puteam ține la nimeni fără ca acea persoană să nu pățească ceva. Toți m-au protejat, toți au avut grijă de mine și și-au demonstrat iubirea. Eu ce am făcut? Eu doar i-am împins spre moarte, spre necazuri.
    -          Ryan e grav rănit. Singura șansă de a supraviețui e să bea sânge, dar refuză. Nu vrea să trăiască, dacă tu nu trăiești.
    Nu era mort, dar nici mult nu mai avea. Cu vocea tremurândă am cerut să îmi arate camera lui. Am intrat ușor în acea beznă și în mod normal eu nu aș vedea nimic, dar acum situația se schimbă. Vedeam totul la perfecție. Aproape că uitasem că nu mai eram om. M-am apropiat de patul în care zăcea slăbit Ryan. Am crezut că doarme după fața liniștită pe care o avea, dar mă înșelasem. Îmi strigase ușor numele și fără să ezit m-am așezat lângă el.
    -  Trebuie să te hrănești. Ryan, te rog! Eu sunt bine, e rândul tău acum. Nu vreau să stau fără
    tine, te implor. Bea sângele meu, ia cât trebuie pentru a te face bine.
    -  Nu. E de ajuns ce ți-am făcut. Tu nu trebuia să devii vampir.
    -  Nu îmi pasă ce sunt. Asta nu mă definește pe mine. Eu sunt tot aceeași Amelia pe care ai cunoscut-o. Dacă tu nu ai mai trăi, eu pentru ce aș mai face-o? Pentru ce mai m-ai transformat? Ca să mă lași singură?
    Se uitase puțin la mine, apoi mă trase spre el. Am închis ochii atunci când dinții lui mi-au penetrat pielea gâtului. M-am relaxat și m-am întins pe pat lăsându-l să se hrănească. Simțeam cum sângele mi se scurge, dar îmi plăcea. Îmi plăcea că era el. Îmi plăcea senzația pe care doar el mi-o oferea.
    Am renăscut. Mama avea dreptate. Eu trebuia să mă bucur de noua viață ce mi se oferă. Aveam să îmi petrec o eternitate alături de el.
     
    ***
     
    Așa a început totul și încă nu s-a terminat. Îmi atinsesem scopul. William și tatăl său au murit de mâna mea, dar eu nu puteam să conduc Londra. Știam că acela nu era locul meu. Eu trebuia să merg, să văd, să fiu liberă și în plus eu nu mai eram om. Îi pasasem locul meu verișoarei Elizabeth. Știam că ea va face o treabă minunată, că iubește oamenii la fel de mult ca mine. Consiliul vampirilor reușise să ierte greșeala lui Ryan de a ucide un pur sânge și mă acceptase și pe mine. Se schimbase atât de multe! Anul  2014 era total diferit de 1700. Am observat evoluția lumii, am călătorit și m-am bucurat de clipe minunate și știam că aveam să fac asta pentru alte sute de ani.
    -  Mami, uite! Tata mă învață să zbor.
    Acum puteam spune cu adevărat că sunt împlinită și aveam motiv să trăiesc în continuare. Mi-am pus mâna pe lănțișorul mamei și brusc am simțit o mireasmă de trandafiri. Mulțumesc! Sunt mai mult decât fericită.
    Se pare că mie nu mi-a fost sortit să fiu o prințesă, ci să fiu o nemuritoare.
     
     





    *Mon Dieu= fr. Dumnezeule!

    RR
    Administrator
    Administrator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2005

    Data de înscriere : 09/01/2011

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de RR la data de Sam 1 Feb 2014 - 18:49

    Dau edit. Primaaa Love it:X:X

    Divin, minunat, o poveste care te patrunde. Si nu exagerez chiar deloc. M-a impresionat foarte mult acest One Shot si celelalte doua de asemenea. Pot spune ca Demonii Noptii m-a impresionat cel mai mult. Faptul ca ideea se petrece in anii 1700, m-a fascinat. Prima data crezusem ca va fi o poveste normala, dar cand am citit vampiri, am devenit mult mai captivata, nu ca nu eram. Iubesc mult felul cum ai descris viata ei si cum era pe vremea aceea. Iar cum comportamentul rece a lui Ryan devenise unul bland si cald, stiam ca cei doi vor fi impreuna. Un cuplu asa dragut ^.^

    La sfarsit m-ai lasat cu gura cascata. Aveau o fetita si erau in 2014. Superb! Pe baza acestei idei ai putea scrie o carte. Nu mai am adjective pentru a descrie ce am simtit pe parcursul povestii tale. Felicitari si te mai astept si cu alte One Shot-uri.

    Te rog frumos sa ma anunti ^.^
    Pup si spor la invatat si scris Big Hug


    Ultima editare efectuata de catre Kyo in Mier 5 Mar 2014 - 12:04, editata de 2 ori

    Ella ♣
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2342

    Data de înscriere : 16/04/2012

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Ella ♣ la data de Sam 1 Feb 2014 - 19:12

    Te împușc, nu alta! (D)
    Edit.


    Ți-am zis că te împușc și să știi că am să mă țin de cuvânt. Uff... prea multe de spus și prea puțin timp la dispoziție. >.<
    Buun, de unde să încep. Recunosc că pe mine una nu pot să spun că mă atrag nespus de mult poveștile cu tema medievală. Ca să mă țin de ea trebuie să mă capteze de la început și să fie una bună, cum a fost a ta, bineînțeles. ^^ Îmi place atitudinea Ameliei [e corect și Ameliei, nu cum ai scris tu pe undeva ”lui Amelia”, pe mine una mă zgârie la ureche], dorește să fie un spirit liber, să călătorească, să vadă lumea - de ce îmi amintește de cineva anume?... Tu, nu ai citit nimic, nu ai văzut nimic, nu ai auzit nimic, nu știi nimic. Nici să nu te aud -, dar atunci când Ryan o tratează ca un egal și îi vorbește puțin superior, fiind într-o situație de criză, nevoit să o scoată cât mai repede din palat, Amelia revine ușor la acea atitudine de prințesă răsfățată care trebuie tratată cu respect. Mi-a plăcut asta. De ce când am văzut numele Ryan știam instant că el e ”alesul”? Nu-mi spune, mințile geniale gândesc la fel.  Whistling Mi-a plăcut maxim cum l-ai descris în ochii Ameliei, ca un zeu gata să o salveze și să o protejeze. Deci e vampir, și nu numai el e vampir, ci și Alice și Johnathan, iar totul fix sub nasul Ameliei, ea neștiind nimic până acum. Dar mă bucur așa de mult că a transformat-o și pe ea ca să poată fii mereu împreună. Uau, deja au ajuns în anul 2014. Mami și tati?! Asta e... ceea ce cred eu? Te rog, te rog, te rog, te rog, te rog zii că da. Fă unui suflețel mic și inocent ziua mai bună. :o3
    În concluzie mi-a plăcut mult acest minunat one-shot și eu sper - deși am o presimțire că voi avea dreptate - că va veni cât mai curând și partea a doua. Ai ratat prea multe. Unde e nunta? Unde e cererea în căsătorie? Vreau să vad dulcegării care să mă facă să plâng și să îmi urăsc viața. T.T *romantică incurabila mood*. Well, cam asta a fost și sper că acum să scrii la un fic că de nu... (D)


    Ultima editare efectuata de catre Eℓsα ✧ in Joi 6 Feb 2014 - 16:54, editata de 1 ori

    Pasila
    Scriitor
    Scriitor

    Sex : feminin

    Mesaje : 3265

    Data de înscriere : 18/04/2013

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Pasila la data de Mar 4 Feb 2014 - 14:52

    E o poveste frumoasă, my darling. Văd că începe să-ţi placa istoria. Şi e o alegere bună, nu ani 1800, 1900, ci 1700. Nu cred că am mai văzut un astfel de one shot - nici măcar fic - brava. 
    Chiar dacă nu l-ai ucis, e în regulă. Nu toţi sunt aşa sadici ca mine. 
    Narcis are dreptate. Scrii super. Şi clar vrem o continuare. 
    Şi vampiri.... hmm. Am o părere bună despre vampiri şi îmi plac când îi văd în poveşti bune cu idei bune. Ăsta e unul dintre cazurile în care îmi plac. - există şi cazuri în care îmi vine să vomit când aud de ei - 
    În înceheiere: Ana are mere. 



    Ultima editare efectuata de catre iDovlecel in Mier 5 Feb 2014 - 15:55, editata de 1 ori

    Heaven's Calling
    Membru
    Membru

    Sex : masculin

    Mesaje : 321

    Data de înscriere : 22/07/2013

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Heaven's Calling la data de Mar 4 Feb 2014 - 19:09

    Genial Love it Eu ma asteptam la un final sangeros. o.o Desi mi'ai zis ca va fi cu vampiri am uitat si cand am auzit ca Ryan si restu sunt vampiri mi'am luat pauza si ma uitam la monitor ca la felul 14. Laugh Scrii genial ;Wink 
    Imi place atitudinea lui Ryan. Think Adica este rece si dur dar are o latura blanda. Love it 
    Si s'au indragostit (goo) Ma bucur ca nu l'ai ucis. (D) Atat iti trebuia. (D) 
    S'a terminat prea repedeeeeeee. Crying Mai vleau. Sad Mai adu! Crying 
    Normal ca mai pui. ;Wink Spor la scris si la facultate. Kiss ;Wink

    Rose
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2424

    Data de înscriere : 08/04/2011

    Re: Sentimente puse pe hârtie

    Mesaj Scris de Rose la data de Mier 2 Iul 2014 - 20:55

    Bună! 
    Am decis să postez o poveste cu care am participat la un concurs pe forum. Sper să vă placă și îmi cert scuze dacă mai sunt greșeli de tastare. Lectură plăcută! 


    O dragoste eternă
     
     
     
    „Dragostea este o poveste străveche, dar care este totdeauna nouă.” - Heinrich Heine
     
    O privire, un zâmbet și puțină magie, apoi inevitabilul se întâmpla. Tocmai lipisem alți doi tineri ce tânjeau unul după altul de luni de zile. Eram plictisit să fac asta, să unesc sufletele și după să le privesc cum se bucură de iubirea lor eternă. Povești demne de o carte de dragoste. Puteam scrie una. Mai ales la câte am văzut. Am inspirat și expirat aerul lăsându-mă purtat de aripile vântului. Prea mult roșu pe Pământ, prea multă dragoste și prea multe pregătiri pentru inevitabila zi de 14 februarie.
    -  Stăpâne Eros, stăpâne!
    Mi-am întors privirea spre tânărul ce se lăsase în genunchi în fața mea, făcându-i semn să se ridice pentru a-mi da raportul acela odată.
    -  Cum ziua  îndrăgostiților este mâine, treaba se dublează.
    Desfăcuse papirusul galben și începuse să citească niște nume ce sigur apar în Marea Carte. Eram atât de obosit să ascult asta mereu, să știu că trebuie să mă ocup de cupluri și să fac lumea să zâmbească. Trebuia să mă bucur și eu de acea zi, că doar eram un zeu al iubirii. Era ziua mea, era dedicată mie și totuși nu mă puteam bucura de ea. Ignorând complet vocea supusului meu m-am îndreptat spre una din ferestrele palatului din înaltul cer. Cine putea să se mai bucure de iubire după ce suferă o pierdere măreață? Cine?
     Frumoasa mea Psyche, dragostea mea. Oare unde ești tu acum? Cine îți mai mângâie părul așa cum o făceam eu? Cine îți mai sărută buzele atât de moi? Ești reîncarnată sau ai devenit un înger? Tatăl meu, însuși Zeus, refuză să îmi zică ceva de tine. Îmi spune mereu că nu îl poate deranja pe marele Împărat pentru probleme atât de minore. Tot ce auzeam erau veșnicele cuvinte:  ”ea e bine. Este fericită.”. Puteam avea încredere în aceste vorbe? Puteam?
    Încă îmi amintesc acea zi, îmi amintesc foarte bine că era pe acum. Ai refuzat să îmi asculți ordinul de a nu-mi vedea chipul și asta a dus la despărțirea noastră, frumoasă Psyche. Ai fost prea lacomă și ai ales să rupi o iubire. Ce n-aș da să te mai strâng odată în brațele mele, să îți mai sărut buzele cu acea patimă și să ne iubim amândoi ca în acele vremuri străvechi. Eu sunt condamnat să duc o viață de nemuritor, eu nu am voie să mă mai îndrăgostesc de o muritoare, pentru că i-aș provoca moartea. Trebuia să mă feresc de mine însumi. Nu puteam lăsa ca iubirea să mă acapareze din nou, să mă încătușeze cu acele lanțuri aurite, să mă facă sclavul ei. Nu puteam și nu trebuia să îmi folosesc armele împotriva mea.
    Am scăpat un mic oftat printre-mi buzele crăpate de dorul unui sărut, privind de sus sutele de cupluri. Seara se instala ușor și puteam spune că ziua mea venea. Sărbătoarea dată în numele iubirii avea să se desfășoare în aproximativ cinci ore.
    -  Dar... eu chiar țin la tine. De ce nu vrei să înțelegi asta?
    -  Îmi pare rău! Dar eu te consider doar o prietenă. Nu fi proastă, iubește pe altul.
    - Spui asta cu atâta lejeritate, de parcă iubirea e un obiect. Te urăsc! Te urăsc pe tine și pe Cupidon.
    Un glas, de fată, dulce amestecat cu furie, răsunase până la mine. Cine e cea ce nu mă iubește și nu îmi apreciază munca? Am privit printre norii albi până jos, zărind o fată cu părul lung, de nuanța castanei și ușor ondulat. Un vânt puternic se izbise de mine când îi observasem ochii căprui, triști și roșii de la lacrimile amare ce curgeau pe obrajii mult prea albi.
    -  Psyche...
    Aceeași privire, același păr, aceleași buze roșii, cărnoase. Era Psyche a mea. Dar cum? Însă nu era timp de astfel de întrebări. Doream să o prind de mână, să o țin în brațe. Trebuia să mă duc la ea, aveam nevoie de asta mai mult decât aveam nevoie de aer. Inima mea bătea exact ca în acea zi. Atât de puternic! De parcă trece o herghelie de cai. Eram pe punctul de a coborî când vocea mamei răsună în încăperea atât de sofisticat aranjată.
    -  Eros, unde crezi că te duci? Trebuie să te odihnești pentru ziua de mâine, dragul meu.
    M-am uitat din nou pe fereastră, dar ea nu mai era acolo. Tot ce vedeam era trupul unui băiat înalt, brunet și misterios. Fără a mai spune ceva, m-am retras ușor către dormitorul meu. Imaginea acelei fete încă îmi era întipărită în minte și îmi trezea diferite amintiri. Ce e această senzație de emoție? Am mai simțit-o înainte; a fost atunci când m-am înțepat cu propria-mi săgeată. E exact ca și când te-a trăsnit cineva și pentru câteva clipe nu mai știi nimic, nici de tine, nici de alții. Toate aceste senzații mă făceau să mă mișc printre așternuturile albe din satin încontinuu.
    Doresc să aflu de ea, de fata ce seamănă izbitor cu Psyche, iar dacă e ea, o voi lua cu mine. Am aruncat cearșaful, pornind spre bibliotecă unde se afla acea carte în care sunt trecute toate cuplurile. Știam că o pot găsi, că doar eram Eros, însuși zeul iubirii. Mi-au ajuns atâțea mii de ani în care am stat singur ocupându-mă de alții. E vremea să mă bucur și eu de iubire, să lupt pentru ea. Mereu am privit, am privit cum lumea evoluează, cum legile omenirii se schimbă și iubirea capătă alte forme; nu mai era acea dragoste din vremurile străvechi, acea iubire pură ce se împletea cu natura.
    Am deschis coperta aurie și doar mi-am imaginat-o pe acea fată, că paginile deja au început să se miște singure. Unde ești? Cum te cheamă? Cine îți e predestinat? Aș putea să te las să fii cu altul când inima mea începe să bată nebunește ca în secolul 3 în era noastră?
    -  Aurora...
    Acesta era numele ce mi se afișase în fața ochilor, dar numele băiatului sortit ei... nu îl vedeam. Și atunci, alături, începuse să apară literele aurii ale unui băiat.
    -  Ethan.
    Cine era? Aveam să aflu, acum. M-am răsucit ieșind din încăperea plină ochi cu cărți. Deja era miezul nopții, iar ziua mult așteptată de cupluri începuse în mod oficial. Eu trebuia să mă odihnesc, dar cine mă rog are somn? Nu eu. Aleg să cobor pe pământ, să îi găsesc pe cei doi. Știam că pot să o fac.
    Pătura albă scârția sub picioarele mele, aerul rece tipic iernii se izbea de fața mea și, totuși, eu nu aveam nimic. Eram imun la aceste fenomene. De fapt, nici măcar nu mă puteam gândi la frigul ce domnește în acest oraș. În mintea mea era loc doar pentru ea. M-am oprit pentru o secundă, privind înaltul cer din care începuse să cadă steluțe argintii. Acel suierat al vântului începuse să se împletească cu un suspin timid. Am urmat, parcă fermecat, sunetul acela până când am găsit-o.  Stătea pe o bancă, cu capul în mâini și plângea. Corpul ei mic începea să fie acoperit de fulgii de nea, dar nu băga de seamă acest lucru. Aș fi vrut să fug spre ea, să o iau în brațe, să o încălzesc, dar nu puteam face asta. Eu eram doar un Cupidon, o fantezie în ochii oamenilor, deci ei nu mă puteau vedea. Dar doream cumva să o împac, doream să fac asta. Nu suportam să o văd cum suferă acolo, cum cea ce seamănă cu Psyche a mea, se distruge încet pe interior.
     Încă un pas, încă unul, mai aproape și mai aproape. M-am oprit simțind cum ochii ei mă analizează de jos în sus, iar la final se oprește uitându-se șocată la chipul meu.
    -  E...Ethan? Ce cauți tu aici?
    M-am lăsat la nivelul ei ștergându-i fiecare lacrimă aproape înghețată. Un sunet asurzitor umplu parcul și făcu ca ciorile să își i-a zborul de pe ramure.
    -Cum îndrăznești să te apropii de mine? Cum? După ce că în dupa-amiaza asta m-ai tratat ca pe o... Nu îți pasă deloc de mine. Tot ce vrei e să te joci, nu-i așa? Pleacă! Du-te și cautăți o altă proastă.
    Cuvintele ei mă dureau, erau precum mii de săgeți înfipte în inima mea. Știam prea bine că nu sunt Ethan cel real, dar nu puteam să nu simt asta. Ce puteam să îi spun? Nimic. Nici nu știu ce a fost între ei. Tot ce am făcut a fost să o iau în brațe, cu toate că pumnii ei se izbeau în mod violent de spatele meu. Știam că avea să renunțe într-un final.
    -    Îmi pare rău! Nu ar fi trebuit...
    -    De ce? Eu ce nu am și restul au? De ce alegi profitoarele și nu alegi o iubire sinceră? De ce?
    Își băgase capul în scobitura gâtului continuând să plângă și să îmi strângă haina în pumni. Cum putea acel băiat să fie sortit ei? Cum? Pare că el nu o apreciază, nu știe ce e aia dragoste. Ar merita să îl pedepsesc, să îl fac să sufere mereu, să nu aibă parte de iubire niciodată, să cunoască doar dezamăgiri. Asta ar trebui, să îi arăt furia zeului iubirii. Dar nu o pot face. De dragul Aurorei voi sta cuminte și o voi ajuta, dar acum vreau doar să mă bucur de aceste câteva clipe. Nu pot sta mult sub formă de muritor, însă cât o voi face mă voi asigura că scot câteva zâmbete de la această gingașă copilă.
    M-am ridicat cerându-i să mă urmeze. Cu degetele împletite cu ale sale, mergeam printre fulgii argintii de zăpadă. Ea nu spunea nimic, eu nu spuneam nimic. Ce se va întâmpla după ce mă voi retrage? Am venit până aici ca să mă bucur de atingerea sa, să o mai țin puțin în brațele mele. Am făcut toate astea și am încălcat regulile doar pentru că ea îmi aduce aminte de singura femeie la care am ținut cu adev ărat. Aș putea fi capabil să trăiesc iar singur?
    Am oftat și m-am întors brusc spre ea, prea brusc poate. Corpul ei tresărise, iar ochii ei speriați mă priveau neînțelegându-mi reacția. M-am apropiat mai mult de ea, tot mai mult și dânsa se ducea tot mai în spate până a ajuns să se lipească de trunchiul unui copac.
    -    Ethan... Ethan, ce faci?
    Chiar, ce făceam? Nu mă puteam abține să nu îi admir buzele, să nu îmi trec degetele prin părul ei mătăsos. Chipul său mă ademenea tot mai mult, mai mult până am ajuns să o simt. Corpul lipit de al meu, mâinile sale urcându-se tremurând pe pieptul meu, buzele ei  peste ale mele. Îi simțeam inima bătând puternic, respirația ei. Totul. Totuși, acum era diferit. Nu mai erau aceleași emoții ca atunci, nu mai erau acele senzații ce îți provocau amețeli și îți făceau stomacul să tremure. Ea, nu era iubirea mea. Eu am creat-o. Mintea mea, dorința mea de a o mai vedea pe Psyche, mi-a provocat această iluzie. Această copilă era departe de a fi prea frumoasa mea domniță. Am avut nevoie doar de un sărut ca să îmi dau seama de toate aceste lucruri.
    M-am retras ușor, sărutându-i mâna, apoi am plecat. Am profitat de o fată pentru mine, pentru sufletul meu atât de singuratic. Eu, un zeu al iubirii, m-am jucat cu acest sentiment. Am trăit, pentru câteva ore, într-o iluzie a inimii mele. Acum, am creat o problemă. Nu puteam lăsa ca lucrurile să rămână așa, nu puteam să îi fac acest lucru Aurorei. Merită să zâmbească mâine dimineață și să se bucure de iubire pentru restul zilelor. Speram să găsesc acel băiat undeva prin zonă sau măcar să dau de casa sa.
    Am observat un corp masculin cum se uită în vitrina unui magazin de jucării și apoi pleacă. Acel păr negru mi se părea prea cunoscut. L-am urmat ușor până când acesta s-a întors cu fața spre mine. Nu mă observase, forma mea de muritor dispăruse.
    -  Ai grijă de ea, Ethan.
    Spunând asta, magia a fost aruncată asupra sa. Rămase blocat câteva secunde apoi se întoarse spre acel magazin. Am zâmbit și m-am lăsat purtat de vânt spre așa zisa casă. Câteva ore de odihnă mai meritam și eu. Cuplurile mai puteau aștepta puțin. Toată această experiență mă epuizase. Nu am găsit-o pe Psyche a mea, dar cândva o voi revedea.
     
    - Fiule, pot intra?
    Nici măcar nu mai așteptase răspunsul meu, că femeia ce m-a născut, a pășit plină de grație în camera mea. Am privit-o pe acea zeiță a frumuseții și apoi mi-am întors capul spre perete.
    -  Zeus e aici. Te așteaptă în sala mare.
    Nu aveam nici un chef să ies, dar am să mă supun. Am trecut ușor pe lângă fereastră, apoi m-am întors. În fața unei case, un nou cuplu se bucura de iubirea sa. M-am uitat mai bine și am zâmbit la vederea lui Ethan și a Aurorei. Le simțeam de aici fericirea și asta îmi făcea inima să tresalte. Aveam să protejez acești tineri. De acum voi avea grijă ca iubirea să îi înconjoare în fiecare clipă din zi.
    Am deschis ușa masivă, intrând în încăpere. Am făcut o plecăciune în fața tatei, apoi m-am ridicat.
    -  De câți ani trăim noi, zeii?
    -  De mii și mii de ani. Ce e cu întrebarea asta?
    -  Exact. Am ajuns să fim doar legende, dar totuși să existăm. Cu toate că putem avea orice din cauza puterii, unii dintre noi nu sunt fericiți.
    M-am uitat la el, neînțelegând unde vrea să ajungă și mai ales, ce erau cu acest vorbe.
    - Știu de mica ta scăpare de aseară, de acea încălcare a regulilor.
    Asta era tot? Acesta era motivul discursului său?
    - Și totuși, nu îți fac nimic. Ai stat prea mult în singurătate, zeu al iubirii. Intră!
    Mâna sa se întinsese spre ușa ce tocmai se deschisese. Prin acea crăpătură, un corp subțirel acoperit de o rochie albă își făcu apariția. Păr lung, buze roșii și ochii căprui, strălucitori.
    - Psyche...
    Corpul său sărise pe al meu, mâinile sale se băgase în acest păr aspru și cu buzele sale îmi atinse ușor obrazul. Cum era posibil? O țineam din nou în brațe pe singura femeie pe care am iubit-o. După atâțea ani se întâmpla asta din nou. Mi-am poziționat mâinile pe talia sa, strângând-o puternic. Era aici, era lângă mine și îmi făcea inima să salte ca atunci. Unica persoană ce mă putea completa era din nou lângă mine.
    O privire, mai aproape și tot așa până când ne încătușasem buzele unul altuia. Acei fiori... acei fiori de emoție se trezise la viață și îmi străbăteau spatele, acel tremur al stomacului, acele trăiri ce îți dădeau aripi revenise. Nu mă puteam exprima. Nu puteam spune ce simt, pentru că nu îmi găseam acele cuvinte magice.
    -  De data asta nu te mai las să pleci; acum vei rămâne cu mine.
    -  Eros, dragule, îți promit că nu te mai las singur.
    Mi-am băgat capul în părul său simțind cum degetele sale se joacă prin pletele mele. Exact ca la început. Nu se schimbase nimic. Erau aceleași gesturi copilărești și totuși făcute din dragoste, erau aceleași atingeri timide ale sale și același surâs ce îmi făcea inima să tresare de fiecare dată. În aceste noi vremuri, noi vom începe o altă etapă, dar cu o iubire la fel sau chiar mai puternică, pentru că acest sentiment unicat dintre noi  era etern. 

      Acum este: Vin 9 Dec 2016 - 21:19