╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    Pierind în flăcările Iadului

    Distribuiti

    Fan Art
    Donator
    Donator

    Sex : feminin

    Mesaje : 517

    Data de înscriere : 17/01/2012

    Pierind în flăcările Iadului

    Mesaj Scris de Fan Art la data de Dum 30 Mar 2014 - 0:33

    ▲ No, ce titlu am găsit şi eu. =]] ▲

    ▲ Ei, mi-a venit inspiraţia şi n-am vrut să se ducă fără să scriu ceva, aşa că... ▲

    ▲ Lectură plăcută. ▲






    Îl simţeam. Pur şi simplu ştiam că era acolo. Îi simţeam prezenţa întunecată şi atât de bolnavă. Ştiam că mă urmărea şi ştiam că voia ceva de la mine. Dar întrebarea era... ce? Ce voia această prezenţă diabolică de la mine? Am încercat să grăbesc pasul cât de repede şi discret am putut, dar îl simţeam din ce în ce mai aproape. Sentimentele de teamă şi curiozitate şi-au făcut apariţia inevitabil. Mă va răni? Mă va agresa în vre-un fel? Dar totuşi, dacă nu? Dacă nu era un personaj negativ în povestea asta? Aveam în minte un adevărat război de gânduri şi idei sângeroase şi murdare. Am ales să fiu pesimistă. Păsam săltat în căutarea disperată a unui loc mic şi întunecat în care mă puteam ascunde. Cine era? îmi repetam această întrebare de nenumărate ori, iar curiozitatea mă trădase. Mi-am întors privirea preţ de câteva momente, doar câteva, dar ceea ce văzusem mă terifiase complet. Doi ochi roz, strălucitori, dar totuşi atât de întunecaţi şi plini cu ură, încât frumuseţea lor mă înspăimânta. În acea fracţiune de secundă în care am vrut să-mi întorc privirea la drum, mă împiedicasem de ceva tare şi rece, ascuţit, şi am avut un contact brutal cu pământul murdar şi ud. M-am întors cu viteza melcului către acea persoană - sau ce era - şi am evitat să o privesc în ochi. " Stângăcia ta îţi va aduce probleme într-o zi. " Da, aşa e. M-am dat uşor în spate când am revăzut acei ochi. Mă chinuiam atât de tare să nu îi privesc, însă erau atât de frumoşi, încât îmi era imposibil. Am simţit o durere în piept care mă usca insuportabil. Nu respiram. Sau, cel puţin, nu puteam. M-am smuls cu greutatea din vraja acelor ochi superbi şi am început să tuşesc sec, luând guri mari de aer.

    - Cine eşti? am întrebat eu bâlbâit, privind temătoare vietatea din faţa mea.

    Mi-a şoptit numele. Mi-a şoptit numele, apoi a dispărut lăsând în urmă doar un vânt rece şi un miros dezgustător ce aducea a... moarte. M-am ridicat tremurând şi privind speriată în jur. Am inpirat adânc şi am încercat să mă liniştesc. Haide, relaxează-te, poate a fost doar imaginaţia ta. Mi-am ridicat privirea puţin mai liniştită, însă încă aveam o stare de tristeţe sufletească undeva adânc întipărită în mine. Priveam luna care urla, şi stelele care şopteau, şi norii care stăteau şi le acompaniau liniştiţi, ascultându-le loiali toate vorbele. Cred că e timpul să merg acasă, în caz că se mai întoarce el. Am păşit uşor spre casa mea de modă veche, care, ce-i drept, nu era prea departe de locul incidentului. Am păşit în casă fără să-mi salut fratele şi m-am băgat în pat, fără să mănânc, să mă schimb sau să fac orice altceva. Vroiam să dorm şi să uit de seara asta. Doar... să uit. Totul.

    Frunza a înmugurit. Dimineaţa veni cu rapiditate iar lumina orbitoare ce străbătu drumul până spre patul meu mă trezi numaidecât. Am sărit în capul oaselor, ţinându-mi mâna în dreptul inimii. Visasem acei ochi. Inima îmi bătea atât de tare încât puteam să jur că îmi va ieşi din piept şi va începe să ţipe de spaimă în mijlocul camerei. Şi că mai apoi... va ceda. M-am ridicat oftând lung din patul călduros şi ospitalier şi m-am aşezat în faţa oglinzii analizându-mă. Părul mov, odată mătăsos şi frumos, îmi era răvăşit, şi nişte cearcăne evidente şi incomode îşi făceau veacul liniştite sub ochii mei. Fruntea, presărată cu câteva coşuri micuţe era toată transpirată. Sprâncenele îmi erau arcuite iar ochii mei erau plini de teamă. Ca un personaj speriat dintr-un film horror. Un film horror reuşit. Am apucat piaptănul şi mi l-am trecut în păr de câteva ori, neobosindu-mă prea mult cu el. Nici de chipul meu nu m-am ocupat prea mult, defapt. Frunza a crescut puţin. M-am îmbrăcat în grabă şi mi-am luat ghiozdanul. Am părăsit clădirea fără să mănânc sau să fac orice altceva şi m-am îndreptat încet spre liceu. Aveam în minte doar ochii aceia. Acei ochii ucigaşi, care mă lăsau fără aer şi mă înspăimântau de fiecare dată când mă gândeam la ei. Dar mai important, cine era el? Om sigur nu era, dar atunci...? De unde îmi ştia numele? Cine este? Ce este? Mii şi mii de întrebări îmi străbăteau capul necontenit. Fără să îmi dau seama şi ajunsesem în faţa liceului ponosit, ticsit de zeci de elevi care se înghesuiau pe holuri să ajungă ba în clasele lor, ba la baie, ba... naiba ştie unde. M-am strecurat neînsemnată pe lângă elevi şi am ajuns în faţa clasei mele. Am ezitat la început să deschid uşa, însă mi-am făcut curaj şi am apăsat pe clanţa uzată şi primul lucru care îmi sărise în ochi au fost un băiat. Un băiat pe care nu l-am mai văzut până acum. Cu părul albastru, un look vesel, însă cu nişte ochi... Nişte ochi perfect asemănători cu cei de aseară. Am decis să ignor acest detaliu şi m-am grăbit să ajung în banca mea. Oare să fie el? Dar nu poate... el e un băiat obişnuit, nu poate fi. Frunza a crescut mare. A stat pierdută în gânduri şi ignorându-i pe toţi şi toate până când profesorul intră în clasă. Acesta îl rugă pe noul elev să vină în faţa clasei şi să se prezinte. În timp ce băiatul vorbea, curiozitatea mă trădase din nou şi l-am privit în ochi. Erau... chiar erau aceiaşi. Simţeam din nou acea presiune insuportabilă în piept. Rămăsesem din nou fără respiraţie. Începusem să lovesc cu pumnul în bancă, sperând că cineva mă va observa, dar, ca de obicei, eram o frunză neînsemnate printre toate celelalte, care nu merita atenţie. Când băiatul mă privi şi acesta la rândul său în ochi... părea că muream. O durere feroce de cap îşi făcu apariţia, alături de bătăi alerte ale inimi. Simţeam ceva ascuţit în gât, simţeam nevoie să urlu, să zbier din toate puterile. Un ţipăt tăios, ca o tăietură în hârtie îmi rămăsese blocat în cap. Iar în acel moment... când ochii săi îmi intrară adânc în minte... am cedat. Am ţipat din toate puterile, prinzându-mi capul în mâini. Am căzut de pe scaun, stăteam ghemuită urlând de durere şi groază.

    - Ieşi din capul meu! Pleacă!

    Doar propoziţii de genul acesta puteam spune. Ceilalţi probabil credeau că am înnebunit, alţii probabil erau scârbiţi, speriaţi, sau chiar îngrijoraţi, dar... Această frunză chinuită încă este una insignifiantă care nu are nevoie de atenţie. Simţeam o oboseală cum mă apăsa crunt pe spate, simţeam că trebuia să dorm, să mă odihnesc. Aşa căzusem lată pe parchetul rece şi dur, în clasă lăsându-se o linişte de mormânt.

    M-am trezit într-o cameră întunecată. Totul era negru, oriunde mă uitam nu vedeam un strop de lumină sau de culoare. Am auzit un sunet undeva destul de aproape.

    - Te-ai trezit, deci.

    Recunosc vocea asta...

    - Ce vrei de la mine? Ce ţi-am făcut? De ce mă chinui atât?! am strigat eu ca o disperată la acel... demon.

    Căci altfel nu puteam să-i spun.

    - Viaţa ta. E interesantă. Ai un sânge interesant. Un suflet pur. Un fizic divin. Toate acestea rezultă un singur lucru, scumpa mea Violette: Trebuie să mori.

    Încremenisem în acel moment. M-am dat câţiva paşi în spate, cu o frică cumplită care îmi pulsa în vene. Îmi spunea să stau liniştită, spunea că va durea, spunea că voi muri în chinuri groaznice. Şi... l-am crezut. L-am lăsat să mă ucidă. Ce rost mai avea să mă opun? Eram până la urmă acea frunză care trebuia să cadă la un bun sfârşit. De ce să nu o facă mai devreme? Mi-am coborât privirea şi m-am apropiat de acesta, ajungând doar la câţiva centimetrii de acesta. Mi-a ridicat chipul cu două degete reci, forţându-mă să-l privesc.

    - Dar, dacă tot am ocazia, de ce să nu profit de tine?

    Am rămas calmă. Acesta începuse să îşi frece indecent buzele de ale mele, trecându-şi din când în când şi limba peste ele. Mă muşcase de buza de jos destul de tare, destul cât să mă facă să icnesc de durere, apoi... a strâns şi mai tare şi apoi... pur şi simplu a... rupt-o. Nu mai aveam buză. Simţeam că mor de durere în acel moment. Mi-am pus ambele mâini peste gură, încercând să-mi ameliorez durerea, dar mai rău făceam. Am ţipat din toate puterile. Vroiam să se termine naibii mai repede! Am privit cu scârbă cum băiatul îmi ţinea în gură buza de jos. Ce am făcut eu să merit asta? Am făcut eu ceva rău? Ceva atât de groaznic încât să merit acest sfârşit? Băiatul se apropiase mai mult de mine şi a început să îmi lingă mâinile, gâtul şi multe alte locuri, mai apoi muşcându-le şi lăsând tot felul de urme. Am simţit că cimentul pe care eram aşezată devenea din ce în ce mai fierbinte. ce se întâmpla?

    - Huh, se pare că vine timpul, se auzi vocea puţin dezamăgită a băiatului. Ei bine, acum că vei muri, ar fi nepoliticos să nu îţi spun numele meu, nu-i aşa? Mă cheamă Alexy. Acum... adio.

    Acela a fost ultimul cuvânt pe care l-am auzit înainte să mor. Pământul crăpase, sub el ivindu-se flăcări. Flăcări ucigaşe, flăcări teribil de homicide.Dar problema era că... pământul crăpase fix sub mine, eu căzând imediat în acel abis înflăcărat. Strigam disperată după ajutor, chinuindu-mă să mă ţin la suprafaţă, chiar dacă flăcările îmi pârleau părul, hainele şi îmi ardeau pielea, eu continuam să lupt. Luptam degeaba, dar continuam să lupt. Frunza îmbătrânise şi căzuse. Nu avea să fie observată de nimeni, aşa neînsemnată cum era şi va fi călcată în picioare, ajungând murdară şi... inutilă.

      Acum este: Vin 9 Dec 2016 - 21:20