╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    Renăscut prin tine

    Distribuiti

    ○Aida○
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 52

    Data de înscriere : 07/05/2012

    Renăscut prin tine

    Mesaj Scris de ○Aida○ la data de Lun 3 Mar 2014 - 22:16

    Renăscut prin tine 


    Capitolul I 







     

                              - Vorbești despre iubire ca și cum ai avea peste 30 de ani, deși ai doar 23,ce ți s-a întâmplat?

    Eram în fața unei cafenele, împreunã cu o nouã prietenã de facultate, o descoperisem așa târziu. Era una dintre fetele timide care se așeazã în ultima bancã, punându-și gluga pe cap și cãștile în urechi, ascultând cea mai vicioasã muzicã posibilã, rap-ul. Eram îndrãgostiți de acel gen de muzicã, care te ambiționa, te ridica mai sus decât erai. Îți dãdea speranțe și nu te omora la prima greșealã fãcutã, ci te îndruma mai departe, fãrã a ține cont de erorile trecute. Era o  zi de noiembrie, al naibii de friguroasã. Vântul nu ținea cont cã noi încã tânjeam dupã adierile sale rãcoaroase din timpul lunilor de varã, așa cã se lovea cu urã de fiecare suprafațã care îi stãtea în cale. Culoarea vie ce odatã acoperea parcul din fatã cafenelei se înmuiase sub teroarea adusã de toamna cea plinã de ploii și de șuieraturile ascuțite ale vântului. Intrasem în locul ce se ridicase brav în fața noastrã, fiind îmblanziți de cãldurã ce se simțea în aerul amestecat cu fumul nociv al tutunului. Ne așezãm la masa de lângã fereastrã pentru a putea admira în același timp și spectacolul de toamnã cu fel și fel de dansuri triste, care împodobeau aleile cu frunze multicolore, era o adevãratã reprezentație a naturii. 

    - Deci zi-mi ce ți s-a întâmplat cãci tu nu ești genul care sã se gândeascã prea mult la dragoste, poate o fi doar o pãrere de a mea, dar te știu de aproape doi ani , iar împãrțirea garsonierei a ajutat sã te cunosc.  

    O priveam atât de atent, îi cãutam un defect sau mãcar ceva care mi-ar putea spune mai multe despre ea. Pãrul cãrãmiziu îi încadra fața de copil gingaș într-un mod subtil, ochii  mari de culoarea castanei se luminau de fiecare datã când îmi punea întrebãri, sau când îmi zicea cã tipul de la literaturã i-a dãruit un alt bilet, era așa naivã. Cadea ușor în mrejmele amorului, dar niciodatã prea mult. Era un alter-ego. Puneam scrie o carte despre ea, pentru cã îmi era muzã. Iubeam sã o am în fața unei pânze care era acompaniatã și de pensule și sã vãd cum buzele îi se arcuiesc într-un zâmbet perfect. 

    - Kinder, când ai sã înțelegi cã așa sunt eu. Și da am iubit, dar era mic și prostuț. Îmi plãcea sã cred cã pot avea orice. Deși tot timpul reușeam, niciodatã nu simțeam cã trãiesc cu adevãrat emoțiile pe care era normal sã le simt. 

    Mã privise în ochii și îmi întinse pachetul de Marlboro, dupã care îmi oferise alãturi de acesta un surâs pe care doar ea îl avea. Aprisesem țigarã, tragând din ea un fum, bucurându-mã de momentul în care particulele gazoase se eliberase în interiorul plãmânilor. Îmi îngânã un 'continuã' iar eu mã lãsasem purtat de firul povestirii.

    - Eram la începul clasei a XI a, iubeam arta încât ajusesem obsedat dupã ea. Iar în graba mea cãtre curs, am dat peste ea. Era o zi al naibii de cãlduroasã, iar ea era pur și simplu frumoasã. Era o șatenã extrem de energicã și enervantã, o mai vãzusem pânã atunci, defapt aveam un curs împreunã sau chiar douã. Niciodatã nu i-am dat importanțã, pentru cã,  nu știu sau poate cã știu. Iar în ziua aia mi-am dat seamã de ce nu îmi 'cãzuse' la picioare cã și restul fetelor din clasã respectivã. Ea îți cerea doar atenție și un pic de respect. Și tot ea iți împrumuta pixuri, teme și uneori chiar bomboane. Le iubea pe cele cu aromã de lapte și cireșe sau vișine. Era o prezențã foarte finã și sublimã, niciodatã nu zicea nimic fãrã sã gândeascã. Am ajutat-o sã își strângã fișele împrãștiate pe holul pustiu dupã care și-a cerut scuze, spunându-mi cã întârziem la curs. Așa cã tot în acea zi am aflat cã eram în aceeași clasã. Pe moment mi se pãruse ciudat cã nu îmi aduceam aminte de ea, dar misterul se deslușise când îmi șoptise cã abia se transferase în clasa mea. Pãrul îl purta mereu prins, în diferite feluri. Niciodatã nu era la fel. Acum era energicã și zâmbitoare, iar dupã câteva minute toatã aura de bunã-dispoziție dispãrea. 

    - Și ea a fost prima ta iubire? cu glas suav abia șoptit îmi pusese aceastã întrebare la care am stat preț de câteva clipe sã mã gândesc. În final rãspunzând sincer și foarte sigur pe mine.

    - Nu, nu cred. Era obsesia mea la fel ca arta. Fãcusem  din ea propria pasiune, o transformasem în femeia idealã mult prea repede. 

    - De ce?

    - Pentru cã eram prost! Pentru cã renunțasem la arta pentru ea, pentru cã am renunțat la iubirea mea pentru un nimic. Era o fatã dulce, dar atunci când era iubitã profita. Nu îi pasã decât de ea, la mine nu se gândise niciodatã. Iar eu pentru ea pierdem nopți întregi. Am iubit obsesia pentru ea pânã de curând. Îmi era greu sã accept adevãrul. Nu îl suportam, deși îl știam, preferam sã mã mint cã nu era nimic adevãrat. Mã drogasem cu zâmbetul ei. Veneam în fiecare zi dupã ea, o luam de acasã și o ducem înapoi, voiam sã o știu în siguranțã, sã o protejez. Ea nu avea nevoie de asta, dar am înțeles mult prea târziu. Nu era zi în care sã nu îmi cumpãr ceva, o floare sau o ciocolatã. Deși uitam de fiecare dată că nu îi plăcea, pentru cã ciocolata după zisele ei nu îi făcea bine, îi creea disconforturi și stări nervoase. 

    - Mie poți sã-mi cumperi oricând ciocolatã, știi doar cã o ador! 

    Doar de aia îi se spune Kinder, era așa copilãroasã. O iubeam pe ființa care stătea în fața mea cu coatele pe masã, ținându-și capul în ele, privindu-mã cu ochii aia de cãteluș plouat. Uitasem complet de comandã care aștepta, cred cã de 5 minute. Douã cafele și o prãjitura acoperitã de o glazurã neagrã, cu un model destul de haios. Un smocking și un papion. E ceea ce domnea în fața fetei de toamnã. 

    - Dar tu, Kinder, ai iubit până acum? 

    O priveam în ochii migdalați și nu vedeam în ei, sclipirea ce o caracteriza. Mă speriase pe moment, dar revenise atât de repede pe cât plecase.

    - Nu, de ce să iubesc? Mereu mi-a fost frică de iubire. Pentru mine, e un demon ce te strânge de gât, încet, ca să poată să te privească cum îți dai viața în mâinile ei. Iar eu sunt doar copil pierdut care se găsește doar în brațele tale și în muzică. De ce aș iubi când îmi place și acest sentiment ? De ce să-mi limitez viața? 

    Aruncase vorbele acestea încât abia țineam pasul cu ea. Mă lăsase fără argumente. Era o adevărată toamna în ochii ei. Tăcerea. Era regina care se așternuse domol peste noi doi. Picăturile se loveau cu durere peste oraș, iar geamul devenise un câmp de curse pentru cei mai rapizi stropii de apă. Îmi aplec privirea către ceașca goală de pe masă, așa era și eu gol. Mâna ei mă atinse ușor și mă strânse, știa că eram dominat de fiecare atingere a sa. Era atât de caldă, eu rece și melancolic. Ea îmi topise orgoliul și răceala cu care tratam orice fată. Ea nu se temea de mine, ci eu mă temeam de ea. Eram un supus de al ei, cu un singur zâmbet și o suavă privire, devenise un om veșnic îndrăgostit. 

    - Plecăm? 

    Nu așteptase răspunsul meu, se ridicase de pe scaun, agilă ca o felină. Punându-și jacheta și eșarfa de un verde marin. Era micuță, nu avea mai mult de 1. 60, deși purta tocuri, tot micuță era. Lucrul asta îi displăcea, niciodată nu ajunsese la ultimul raft din bucătărie. Acolo erau ascunse proviziile de ciocolată, în special de dulciuri. Mă ridicasem, plătisem nota și ieșisem afară, unde ea aștepta cuminte privind ploaie ce acum se mai calmase. Când ajunsesem lângă ea, mă luase de mână trăgându-mă în ploaia ce cădea liniștită peste noi. Alergasem prin ploaie fără oprire. Părul ei îi se lipise de față, iar chipul era cuprinsă de zâmbetul copilăriei. Ochii îi străluceau neconteniți. Alergam că doi nebuni sau ca doi pușcăriași care simțeau din nou gustul libertății. Renunțase la giacă, aruncând-o în urma sa, rămânând în rochia negră ce îi înmănușa corpul perfect. Atingeri fugare și priviri timide ne acopereau până la intrarea în bloc. Strada era pustie, defapt totul devenise pustiu. Lumea se refugiase, se ascunse. Se temeau de apă, de frig, de îmbătrânire. Și de singurătate. Toamna stinge totul, usucă ceea ce găsește în cale fără a-i păsa prea mult de consecințe.

    - Mai repede! E frig aici! Un val de zâmbete îmi năvălise fața. În cele din urmă transformându-se într-un râs puternic. Se întoarce, mă privește cu o sprânceană ridicată, frumos arcuită, curioasă sau surprinsă de reacția mea. Îi arat articolul vestimentar ce îl culesesem de pe jos, în urma sa. Îmi surâde plăcut și într-un mod copilăresc, după care mă i-a de mână și mă forțează să urc mai repede. Tremura din toate încheieturile, dar refuza cu ardoare să își ia pe ea geacă. Părul castaniu îi se prelingea pe spatele acoperit, iar pasul lin cu care mergea îți dădea senzația că zbura. Era minunată. 




      Lasă-mă doar o secundă să te mai privesc când dormi, mai dă-mi încă odată șansa să te țin în brațe, mai rămâi... Atât te mai rog! 




    _____________________________________

    * Ficul a mai fost postat și pe alt site! 
    * Cum e corect giacă / geacă ? :o 
    Edit Andy/Chemaţi poliţia: Corect e "geacă".


    Ultima editare efectuata de catre ○Aida○ in Mier 19 Mar 2014 - 8:37, editata de 1 ori

    ○Aida○
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 52

    Data de înscriere : 07/05/2012

    Re: Renăscut prin tine

    Mesaj Scris de ○Aida○ la data de Mar 4 Mar 2014 - 23:26

    Capitolul II








    ''Te iubesc! era să strige demonul în a lui noapte... ''












          Un zgomot plăcut, liniștitor contemplează cu grație întreagă încăpere. Degetele lungi și subțirii se plimbau cu o agilitate înnăscută peste clapele pianului. Fiecare notă lumina fața gingașă a fetei. Buzele îi se mișcau, dar sunetele rămâneau blocate înăuntru, numai ea putea descifra codul pe care îl rostea cu atâta ardoare, sete, sete de muzică. Asta era viața ei, la asta se rezumă. Pentru un moment privirile mi se întâlniră, iar zâmbetul de 'bună dimineața!' nu a încetat să apară. O arcuire frumoasă, splendidă aș putea spune, demnă de Premiul Nobel pentru cea mai frumoasă făptură, pe care ochii omenești o pot vedea. Concentrația ei era asupra mea, pianul devenise o amintire. Mâinile îi se plimbau pe fiecare suprafață a chipului meu. Îmi atingea buzele cu degetul arătător care se deschideau la dulcea tortură. După care mâinile urcă mai sus ajungând la ochii. Erau acoperiți încă de ceața somnului din care abia reușisem să mă trezesc. Îi privea cu atât interes, zâmbea la fiecare mișcare făcută, era ritualul ei de aș cere scuze  pentru că se lăsase cuprinsă de pianul de culoare cărbunelui ce domnea în camera alăturată. Ajunsese la păr, eram absorbit de mișcările pe care mâinile ei le execută în părul meu. Mi-l ciufulea, după care se pierdea din nou în aranjarea sa. Era atât de perfectă. Corpul subțire, fără cusur, stătea pironit în fața mea, apropindu-se până când era lipit de al meu. Îi puteam auzi bătăile inimii, ce dansau într-un mod alert, iar corpul ei emana o căldură molipsitoare. Ne-rezistând tentației, o i-au în brațe, începând să o învârt prin cameră. Glasul ei cristalin, sună a copilărie. Îmi amintea de mama, era o femeie blândă, care mă așteptă în fiecare zi la o stradă depărtare de școală pentru a nu mă face de rușine. Era acolo lângă mine mereu, uneori simt ca e aici, alături de unicul său fiu, dar când mă trezesc la realitate, visul se destramă. Cu ochii mari, mă privi în continuare, fără a rată nici o mișcare de a mea. Rupse liniștea ce ne învăluia printr-o replică care îmi aduce zâmbetul înapoi, unde-i era locul, pe buzele mele.
    - Dacă aș fi pictor, tu ai fi perfecțiunea ce o caut!  Îmi spuse serioasă, zâmbind la final, după care se urcase în spatele meu. Era așa copilă. Era menită pentru a fi iubită! 
    - Iar ai mâncat ciocolată cât timp am dormit eu? Întrebarea ce i-a fost adresată, i-a adus un mic surâs pe buze, acompaniat de un pupic pe obrazul meu drept. 



                  Singurătate, asta e tot ce îți rămâne după ce iubești pătimaș. Ești mic și înghesuit într-un colțișor al minții care te torturează până când nu mai reziști! Zeci de amintiri renasc în suflet când te gândești la ea, la persoană ce o iubești. Iubirea nu te rănește decât dacă îi permiți tu. Eu i-am permis și am ajuns să-mi plâng de durere fiecare clipă a vieții. Dependența se poate vedea pe corpul meu, care pulsează neîncetat fără să îi pese că-mi rupe în mine fiecare speranța a unei zile cu soare, care nu să mai văzut pe strada mea, până când… 
    - Ai de gând să încetezi cu asta? 



    Vocea de înger se pierdea prin zgomotul dulce al agoniei, nu îi răspund ci doar o privesc. Genele dese și negre îi încadrau acei ochi minunați, care priveau cu nerușinare în ochi ce îi studiau cu atenție perfecțiunea. 


    Îi cuprind mâna și îmi dau un mic sărut, după care o ridic la fața mea ce vroia să re-simtă căldura trupului. Expresia feței ei se schimbase brusc, de la încruntare la zâmbet și de la zâmbet la încruntare. Pe chip îi se citea oboseală, ochii cuprinși de o nuanță roșiatică se chinuiau să rămână deschiși. Atât de multă voință i-a trebuit că să își i-a viața de la capăt. A renunțat la tot trecutul. Uneori o vezi că se prăbușește că vrea să scape de tot, dar ceva o ține aici. Lângă mine. Rădăcinile de culoare florilor de cireș japonez se strecoară misterioase printre cele de toamnă. Viața ei a fost ca un joc, ea doar putea privi, era doar o simplă marionetă în mâinile altora. Nu putea vorbi, zâmbi fără a cere voie. Când mă gândesc la trecutul meu știu că e un nimic pe lângă al ei. Eu am fost rănit de iubire, dar ea a fost rănită de toți, de oamenii la care ținea, de propria familie. Ce soartă crudă! Ce om minunat, nu pot înțelege cum de a iertat toate aceste lucruri, cum de a reușit să iasă din locul infect în care era obligată să stea. 


    - Nu te gândi la greșelile pe care alți le-au făcut cu tine, gândește-te la ceea ce vei face tu când îi vei revedea. Nu-ți fie milă, nu ai de ce. Ei te-au distrus primii. Prefă-te că ierți și că nimic nu s-a întâmplat, iar atunci când vor fi cu garda jos, atacă-i! 


    Cuvintele propulsate de gura ei se învârteau în jurul meu că o tornadă. Spulberau totul în jurul lor. Trecutul ei devenise al meu, îl moștenisem cu greu, dar fără ea nu plec de aici. Fără a-i acorda șansa să se răzbune pe nesuferiți care i-au călcat în picioare copilărie, adolescența.  Încerc să-mi așez în minte tot ce ea îmi aruncase în față acum câteva secunde, scăpase de lentilele ce îi iritase ochii înlăcrimați, lăsând la vedere cele mai minunate smaralde văzute vreodată în viața mea. Răsufla cu greu, pupilele îi erau dilatate iar pieptul îi se mișca rapid în încercare de a se calma. Mă ridic de pe scaun, încet nevrând să o sperii, ferestră ne oferea un tablou trist, mort, ucis cu brutalitate de gândurile și faptele negre a unor demoni. Vântul șuiera nervos făcând copacii să se îndoaie sub atingerea acidă. Norii plumburii acoperite tot Manhattan-ul.


    Rece, tot ce priveai era mort. Oare așa e mereu? Sau doar în momentele în care ești jos, jos de tot și abia poți să te mai ridici. Corpul îți este amorțit din cauza brumei ce a căzut peste tine, acoperindu-ți fiecare centimetru de viață. Așa  o să fie mereu? Tot la fel de multe întrebări se răspândeau în mintea, precum și frunzele se pregăteau să ne părăsească, până când v-a venit din nou binele, până când v-a înflori iubirea și se v-a termina ura ce ne cuprindea în fiecare secundă tot mai mult. 
    -Nu te gândi la trecutul meu, că și cum ar fi al tău. Tu ești doar îngerul meu și nu vreau să te pierd, pentru că doar inocența ta îmi dă putere să lupt! 


    Cu glas șoptit se apropie de geam și îmi cuprinde talia într-o îmbrățișare care îmi oferea puterea necesară să o susțin în toate. Mă întorc cu fața la ea și o privesc. Cearcănele pronunțate, ochii înroșiți, buzele care odată erau pline de viața, s-au stins din cauză spaimelor trecutului. O i-au în ale mele brațe și îi sărut creștetul capului. 


    -Pentru tine sunt în stare să fiu și demon. 

    ○Aida○
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 52

    Data de înscriere : 07/05/2012

    Re: Renăscut prin tine

    Mesaj Scris de ○Aida○ la data de Mier 19 Mar 2014 - 8:36

    Capitolul III


    Toamnă-i. O toamnă-nsângerată;
    Din copaci cad lacrimi de sânge.
    Lumea-i îndurerată...
    Totul plânge.







             - Ai terminat cu el?

            Vocea groasă ce se auzea din telefon, îmi dădea fiori,  făcându-mă să tremur. Pielea mi se asemăna cu cea a unei găini care a rămas încetul cu încetul fără penele ce îi ascundeau corpul rotund. Îmi dreg vocea, încercând să mă gândesc la o scuză pentru faptul că nu am reușit să îl elimin din calea mea. Că m-am lăsat ispitită de propriul diavol. 


             - Mai dă-mi câteva zile în plus și voi avea grijă de el, așa cum nu ai văzut niciodată, îți jur! 
     Vocea îmi sunase destul de dură, așa cum ar fi trebuit să fie,  dar eu nu mă simțeam în stare să fac așa ceva. Nu e ceea ce îmi doresc. De ce Doamne ai vrut să se întâmple asta? De ce? 

     O pauză destul de lungă pentru persoana de la celălalt capăt al conversației. Respirația lui era singura care se auzea în întreaga cameră. E furios, îmi pot da seama și fără să îl privesc în ochii de culoarea mierii, care erau îmbibați în veninul ce îi curgea prin fiecare venă. E atât de rece și de nemilos. Îmi e frică pentru viața lui. Nu vreau să îl pierd. Oare voi reuși să îl salvez de tirania lui K. ? Va renunța la mine? Va renunța la răzbunarea mea? Nu, nu va putea, de aceea e mai bine pentru el să plec. Tot ce fac, o fac pentru a-l scoate din lumea neagră în care l-am băgat.
     - Două zile, atât și nimic în plus! Ți-am repetat de mii și mii de ori să nu amesteci sentimentele cu ceea ce faci, dar mai ales să nu te îndrăgostești de dușman. Nu lăsa pe nimeni să-ți fie aproape, să te descopere. Nu-ți crea slăbiciuni! Să nu te fi amorezat de el, că nu îmi pasă, mâncare pentru lupi te fac. Sper că m-am făcut înțeles! În cel mult două zile vreau să dispară! 
     Aprob cu un 'aha' stins, după care închid telefonul și privesc pe fereastra camerei. Lumea era așa liniștită. Nu știa ce se întâmplă în spatele clădirilor. Nu știau că viața nu vine niciodată fără necazuri și când vei fi complet fericit, va trebui să mori. Viața e doar o etapă în care ești supus durerii. Nimic nu se compară cu pierderea familiei, cu lipsa unei mângâieri în momentele grele ale vieții. Cu pierderea tatălui, a omului care te-a așteptat timp de nouă luni de zile să te vadă, care s-a îndrăgostit de la prima mișcarea a ta în burtica mamei. Care stătea și îţi asculta cu atenție inima care îi pompa speranță. Deși tu nu știai cine e, știai că îl iubești. Iar ea, cea care îți dăduse viața doar pentru a-l face fericit pe cel care o sponsoriza cu bani pentru ședințele ei de masaj și îi plătea fiecare moment pentru a fi ea fericită. El, tatăl, te iubea. Vă iubea mai mult ca orice. Și-a pierdut viața pentru a o proteja pe a voastră. Ea, mama, ce-a făcut după ce el s-a urcat la îngerași? Te-a părăsit! Te-a lăsat în mijlocul întunericului să trăiești cu șerpii, nu îi păsa. Defapt îi păsa doar de banii ce îi primea pe tine și nimic mai mult. Ea e o nimeni în viața copiilor. Mama s-ar putea să o vezi în toate femeile de pe stradă, dar tatăl, niciodată. Pentru că tatăl meu era special. Îmi las lacrimile reci să alunece pe chipul palid cuprins de teamă. Camera scufundată pe jumătate în întuneric, îți dădea fiori. Poate că în timpul zilei camera ar fi arătat mai ospitalieră. Culorile mării se revărsau pe pereții acesteia, iar liniile de un mov șters dansau în armonie. Micul dulap, ce ascundea articolele vestimentare stătea în partea dreaptă a ușii masive din stejar. Fereastra dădea strălucirea nopții ce se așeza minunat peste toate.

        Deschid ușa și întru în living sau în studioul nostru. Al meu și al lui, al nostru. Sună atât de departe de realitate. Pianul, pânzele, partiturile, pensulele și liniștea domnea aici. E doar sala noastră. Îmi place să îi simt respirația caldă pe ceafa mea, în timp ce degetele mele cad pe pianul vechi, numai pentru el. Brațele sale ce mă cuprind fără un pic de decență și îmi cercetează trupul prins în capcană. Zgomotul dulce al pensulei ce fugea pe pânza imaculată, ce se transforma treptat în locul crimelor. Crime de iubire, pline de culoare, de pasiune, de dorință arzătoare. Așa ca el. Ochii ca cel mai dulce abis al pierii te învăluiau, până când te aruncai singură în mreajmele disperării. Era perfect. Iubea perfect. Picta perfect. Și doar el mă putea face să mă simt împlinită. Pașii mi se îndreptă spre camera lui. O privesc cu atenția, studiez detaliile ce îmbrăcau ușa. Le desenase într-o zi cu ploaie, tot într-o toamnă, era pierdut, nu se regăsea în nimic. Își pierduse inspirație până ce privise ușa. Atunci și-a dat seamă că dacă stai și aștepți nimic nu v-a veni la tine. Trebuie să te duci să ceri. Așa că ceruse de la ușa să-l îndrumeze. Umbra unei fete în mijlocul unui parc, pe jos un covoraș ruginit se așternuse. E simplu, dar complex. De atunci toamna îl inspiră mereu.  
    Aș vrea să fiu acolo, de partea cealaltă, dar ceva mă oprește și nu doar ușa în sine. Ci teamă. Nu vreau să mă îndrăgostesc. Nu vreau să îl fac să sufere din nou. Nu merită așa ceva. Nu vreau să îl părăsesc, dar nu vreau să mai stau pentru că devin slabă. Nu vreau să fiu slabă. Nu vreau să-mi fie frică. Nu vreau să îl iubesc pe el. E prea inocent, nu vreau să îl pierd. Vreau să fie el acel ceva care m-a întoarce acasă. Trebuie să îl protejez, nu îi pot lăsa să îl i-a, să îl tortureze, să îl biciuiască. Nu vreau să ajungă hrana pentru animalele sălbatice. 
    Deschid ușa încet și îl văd întins pe patul de două persoane, de culoare închisă. Părul îi era răvășit pe toată fruntea și ochii îi era lăsați pradă visurilor. E un înger. Cu pielea albă, cu degete lungi și delicate, cu buze pline și dulci, cu îmbrățișări perfecte. Locul din dreapta sa îmi captase atenția de la început. Îmi cerea prezența, așa că nu am rezistat tentației  de a fi mai aproape de el. Fără zgomot m-am așezat și i-am simțit privirea ațintită spre mine. Ochii îi ardeau  în întunericul ce îl înconjura. 

    - Ia-mă în brate! Iartă-mă!
     Ultimul cuvânt a fost abia șoptit, nu voiam ca el să își facă griji. Îmi lipesc buzele de ale sale într-un pupic, după care îmi așez capul pe pieptul lui. Inima îi dansa în ritmuri latino, mâinile sale îmi căutau buzele. Le desenase conturul și le privise atent. Distanța dintre noi se micșora, iar buzele se chemau. Totul se mișca așa de lin, de pasional. Era dorință pură ce pusese stăpânire pe noi. Limbile se luptau frenetic pentru pasiune. Îi exploram fiecare părticică a gurii, fiecare loc era inspectat de mine. E dulce, mai dulce ca orice pe lumea asta. El e dulce. 

     - Te așteptam de mult! 

     Vocea fină îmi gâdila auzul și mă ducea pe culmile plăcerii. Mă cuprinde în ale sale brațe și îmi sărută creștetul capului. Îmi las ochi să se închidă nu înainte de a spune din nou. 



        - Iartă-mă, iartă-mă, te rog! 

    ○Aida○
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 52

    Data de înscriere : 07/05/2012

    Re: Renăscut prin tine

    Mesaj Scris de ○Aida○ la data de Mier 19 Mar 2014 - 8:45

    Capitolul IV




    Mișeii mor de mai multe ori înaintea morții lor.






    După două luni...


    - Dați-mi drumul, locul meu nu e aici, am omorât-o! Vocea îmi sună stinsă, tremurată. Am omorât-o în seara în care a fost a mea. Sângele ei îmi curgea pe mâinile păcătoase. Am distrus tot. Viața mea nu are sens fără ea.
    Locul meu ar trebui să fie printre criminalii, nu într-un ospiciu. De ce nimeni nu mă crede că am ucis-o cu brutalitate, împușcând-o de mai multe ori în  inima ce-i bătea la fiecare atingere tot mai alert? Îi văzusem privirea, era speriată. Nu mă credea în stare de așa ceva. Nu mă credeam în stare să ucid pe cineva. Dar se pare că sunt. Sângele îi țâșnise pe perete, scurgându-se încet, dându-mi satisfacție. Nu au fost de ajuns cele 3 împușcături, am decapitat-o. Și am privit-o în ochii verzui ce se dezbrăcase în fața mea de toate secretele tot acest timp.
    - De ce nu mă ascultă nimeni?! Țip cât mă țin plămânii în speranța că mă va băga cineva în seamă, dar nimic. Liniștea mă năucea. 62 de zile. 1.488 de ore. 89.280 de minute de când sunt închis aici. Mă simt singur, nimeni nu mă ascultă, dar nici nu vreau. Am nevoie doar de ea. De vocea cristalină, de surâsul gingaș, de iarba crudă din ochii ei. De forța ei de a mă ține la suprafață. Ea era femeia pe care aș tânji să o am. Pe care am avut-o și pe care am omorât-o. Oare am simțit plăcere? Sau am fost dezgustat? Aș mai face-o o dată? Nu îmi aduc aminte nimic din ce se întâmplase după aia. Doar că o priveam ca un obsedat. Îi cuprindeam fața în mâinile mele și încercam să o fac să își țină ochi deschiși. Vroiam să îi aud inima vibrând. Vroiam să zică că se preface. Să se trezească din minut în minut și să se amuze pe seama mea. Să-mi zică ca de obicei ' Ești un copil, un copil prostuț, un copil cuminte!', după care să plece și să se așeze la pian. Să petreacă timpul uitându-se doar la clape fără să le atingă. Aș da orice pentru a afla ce se întâmplase, de ce am stins viața din corpul ei micuț. Oare m-a strigat? Oare m-a înjurat? Ce mi-a făcut de am reacționat așa?



     - Uchiha, ești chemat. O femeie de vârstă mijlocie îmi strigase aceste cuvinte, ca și cum aș fi un câine. Defapt asta sunt. Un câine care te păcălește, te seduce, îl primești în casa ta. Îi dai de mâncare și într-o zi mănâncă din tine. Se hrănește cu carnea ta caldă și cu sângele dulce. Până când ești rece. Atunci te lasă și pleacă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Hingherii nu alergă după el, îl lasă să fugă. Nu se vor obosi niciodată să facă dreptate bietului om, nici dacă câinele se va duce la ei.
      - Te mai aștept mult?
     Mă ridic de pe pat și ies pe ușa de culoare albă, ca cea a spitalelor. Urăsc spitalele. Părul lui Margaret îi era prins într-un coc lejer, iar uniforma din două piese se potriveau perfect pe trupul subțire și fin. Ochii castanii erau acoperiți de niște lentile negre. Mersul ca de felină atrăgea privirile tuturor nebunilor internați în acest 'spital'. Ar trebui să îi numesc pacienți, dar nu prea arată. Majoritatea au ajuns aici din cauza drogurilor sau a crizele adoleșcentine. Părinții credeau că dacă îi trimite aici o lună se vor trezi la realitate, dar s-au înșelat cumplit. Pentru că ăsta nu e locul potrivit. Aici găseai mereu pe cineva cu o influența proastă care te sfătuia greșit. Care îți zicea că moartea e singura scăpare din 'gaura' în care trăim. Am ajuns destul de repede să-i cunosc pe cei de aici. Nu erau prea greu de citit. Erau doar niște oamenii cu niște probleme normale. Toți suntem atrași o dată în viață de moarte. Toți avem păreri diferite despre cum să ne trăim viața. Toți suntem nebuni.
    Holul se terminase de ceva vreme, dar fereastră care avea vedere spre oraș, mă captase. A trecut toamna. A trecut durerea, acum se reface. Se încarcă cu putere pentru a trece din nou prin aceleași chinuri îngrozitoare. Biroul doamnei T. se deschidea larg în fața noastră. Defapt a mea, pentru că Margaret oki-doki dispăruse. Îmi trec mâna prin păr, încercând să îl mai calmez un pic. Își vărsa nervii în toate direcțiile. Ce enervant. Apăs pe mâner până când acesta se apleacă, lăsându-mă fără zid de apărare în fața lui T. E o tanti de treabă. Depinde de zile. Lunea, Joia, Miercurea și Duminica era mai relaxată, dar azi fiind Marți se putea citi cu ușurință pandalile ce pusese stăpânire pe ea. Îi zâmbesc cât de seducător, cuminte și sexi puteam în același timp. Întrebând-o cu ce ocazie m-a invitat în superbul ei biroul. Era o femeie, iar femeilor le place să fie admirate, chiar și ei. Pare o femeie nebună un pic, dar nu prea mult. Își petrece toate zilele făcând vizite tuturor 'pacienților' și zâmbind în ciuda a tot ce apărea pe aici.
    - Sasuke, nici nu știu cum să încep, îmi spune acestea după care oftează prelung, punându-și capul în mâini privind în jos. Vei avea un psihiatru.
    O spuse încet, chinuindu-mă să deslușesc  propoziția cu cele patru cuvintele ce-mi răsunau în minte neîncetat. Știam că sunt într-un ospiciu, că nu am o minte pură, dar nu credeam că voi avea un psihiatru. Pentru că eram cel mai normal de aici. Eram băiatul cuminte, dar asculta de asistenta cu ochii albaștri și buzele roșii și pline, de doamna T. și de Margaret. Nu mă opuneam la nimic, eram ca un 'îngeraș', nu voiam să-i povestesc cuiva ceea ce se întâmplase în noaptea aceea. Nu voiam să-mi mai deschid sufletul și mintea cuiva. Nu voiam ca nimeni să mai vadă prin mine. Nu vreau să fiu o cartea  pusă sub observație pentru că a fost găsit ceva interzis acolo, nu voiam!
    - Doamnă Tuji e bună, te las pe mâini bune, Sasuke, nu-ți face griji! Tot ceea ce va face ea va fi pentru tine. Te va ajuta. Nu va mai trebui să te torturezi în fiecare zi cu atât de multe gânduri. Ea te va ajuta să găsești răspunsurile pe care le cauți de când ai venit aici. Te rog, zi da. Pentru tine și pentru acea fată pe care o iubești.
     Fără să mai adaug nimic, ies afară din camera în care simțeam că mă sufoc. Cum poate să zică asta atât de ușor? Cum poate vorbi, dacă nu știe prin ce trec? De ce aș vrea să-i spun unei necunoscute ce am eu în minte? Cine zice că asta n-ar ajuta? Nimeni.
    Mă îndrept spre camera în care aveam să-mi petrec un timp îndelungat. Poate doar așa îmi voi putea pune în ordine gândurile ce-mi bântuiau mintea.

    Ce putem ști despre moarte, mai ales noi, oamenii simplii care nu știm să privim viața? Vedem în moarte o scăpare, o împlinire, o curmare a suferinței, un sfârșit. Vedem în a muri tocmai sensul existentei noastre, așa suntem noi superficiali, credem ca răul este pretutindeni în viață, că totul nu poate fi decât rău.
    Fiecare om se gândește la propria lui moarte, o așteaptă în momentele grele, în momentele de cumpănă, când se simte părăsit, abuzat sau nefolositor. Așa sunt oamenii, văd numai rău pretutindeni, chiar dacă se uită la minciuni evidente. Puțini sunt cei care știu să-și privească sufletul, să vadă viața ca o soluție la tot răul din lume, să vadă fericirea chiar și în durere. E mult mai ușor să te minți și să zici că moartea este o soluție. Moartea e ceva atât de inaccesibil pentru un om limitat, care nu se cunoaște, care nu știe să privească, dar care poate doar să vadă.
    Un om înțelept ar putea crede că moartea este cel mai frumos sentiment, un sentiment profund ce nu ascunde alte minciuni, un sentiment intens. Și totuși moartea este doar o călătorie, cu adevărat pornești pe un drum frumos, dar toate astea au loc după ce ai trăit, după ce sufletul tău a reușit să facă măcar un lucru bun pe pământ. Poți muri cu adevărat sau poți continua să trăiești mort. Indiferent de alegere, sufletul simte și acum deși simt dezolare mă simt înconjurat de morți.  E ceva mai presus de rațiune tot ce cred, e mai mult decât un sentiment, și acum cred că pentru prima dată în viață pot să simt ceva fără să intervină rațiunea.
      Nu mai pot vedea moartea ca pe un somn simplu, liniștit, ci din contră: o văd ca o revelație, cineva adoarme pentru ca altcineva să se trezească. Deși sunt gelos pe moarte că a reușit să îmi ia ceva la care chiar am ținut, știu în sinea mea că a făcut-o pentru mine, ca eu să învăț ceva, să văd lucrurile altfel. Asta îmi spune o parte din mine, nu știu dacă e rațiunea sau sufletul, oricum continui să văd totul ca pe o minciună. Chiar și moartea care pare atât de reală pentru mulți. Cu siguranță moartea există, numai că nu cred în totalitate că a avut încă curajul să apară pentru mine, pentru ca eu să învăț ceva și nici pentru "umbra mea în culori" ce reușea să-mi lumineze viața chiar dacă avea ceva misterios, ceva ascuns. Nu a venit încă să mă învețe pe mine că ea nu va mai fi.
    Poate acum îmi imaginez totul. Cu siguranță totul a devenit imaginație pentru mine, o văd pretutindeni, știu că și ea mă vede. Dar eu nu o mai cunosc, o văd, aproape că o și simt, dar când vreau să o privesc ia forma altei persoane, mă păcălește mereu.  Oricum nu mai știu ce să cred. Întreaga realitate îmi zice că e moartă, eu știu că nu e așa. Poate sunt doar un nebun, poate că asta a vrut să mă învețe moartea asta... cum să fiu nebun pentru ea, cu ea, din cauza ei.

         Oricum cred că sufletul meu deja știe tot, dar îi este teamă să-mi spună. Cât despre rațiune, nu mai cred în ea, cel puțin nu acum. Nu prea pot fi un nebun rațional, pot fi doar un "nebun de ea". Acum aproape că știu să-mi găsesc fericirea și în durere, dar știu și că după acestă durere va veni fericirea, chiar dacă odată cu ea aduce durere, tristețe. Voi ști să apreciez tot ce viața-mi va oferi. Știu că viața nu e zgârcită cu mine. Am timp să aștept o minune, nu o moarte fără scop. Aș mai fi avut ceva de învățat de la ea și voi învăța, de aceea încă trăiesc.

    ○Aida○
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 52

    Data de înscriere : 07/05/2012

    Re: Renăscut prin tine

    Mesaj Scris de ○Aida○ la data de Lun 28 Apr 2014 - 8:38

    Capitolul V







    Am să te iubesc până la sfârșitul lumii
    Să nu crezi că mai avem nevoie de scenarist

    Ca să împlinim ce ne-a fost dat să fie,

    Nu aștepta din culise replicile epocale,


    Nu vin de acolo, nu le știe altcineva în afară de tine,

    Spune-le ca pe o banală declarație de dragoste,

    Împacă-te cu gândul că n-o să te aplaude nimeni.




               L-am pierdut. M-am afundat în răzbunare și l-am distrus.


             Singură, pierdută, rătăcită într-o lume cunoscută atât de cunoscută încât părea că nu mă mai vrea în ea. Am fost învinsă la propriul joc. Și doare al naibii de tare. Totul se scurgea la vale: speranțele, visele, zâmbetele și el. Viața devine un coșmar vopsit în albastru. De ce mi se întâmplase mie? Pentru că am crezut că sunt tare, că nu mă voi îndrăgosti. Cine i-ar putea rezista? El e așa, așa pur, de alb. Atât de dulce încât nimeni şi nimic nu l-ar putea întrece. Și atât de rece. O simțeam la nesfârșit. Privirea din seara aceea în care doar sângele mai dădea culoare camerei întunecate. E atât de înfricoșător să stau și să privesc  ca un invitat special la o piesă de teatru incredibil de reală. Cum de nu și-a dat seamă? E atât de pierdut în ceața iubirii? Oare dacă ar afla adevărul, ar mai fi la fel?

       I-am semnat condamnare la moarte din ziua aceea, zi blestemată de noiembrie. De ce nu puteam să trec neobservată de el? De ce ar trebui să îmi pun gluga în cap? O, Doamne. Capul îmi plesnește insuportabil.

       A fost singurul care m-a dezbrăcat mai înainte de lacrimii, de coșmarurile din nopțile târzii din decembrie, de zâmbete și de gânduri. Mi-a invadat fiecare spațiu din sufletul gol. L-a curățat, l-a construit din nou și l-a acoperit cu el. Mi-a depozitat acolo fiecare părticică din mine ce se afla la el. M-a privit în ochi și m-a luat de mână șoptindu-mi ' Nu îți fă griji, eu sunt aici!', după care m-a strâns la pieptul lui. Era un străin și m-a renăscut.

      A desenat pe chipu-mi un vis cu el. Nimeni nu poate fi mai frumos decât el când zâmbește. Ochii îi sclipesc, iar fața i se luminează. E un înger și o să repet asta până când viața mea se va afla la sfârșit de drum. Dacă s-ar putea, ași vrea să îl mai văd o dată înainte de a-mi lut sufletul pe cealaltă lume.

     - De ce ai ochi în lacrimi, mama-Sakura?


      Vocea unui piticot se auzea lângă mine. Îl privesc și îl sărut pe frunte, după care îl învelesc mai bine cu pătura călduroasă de culoare onixului. Îmi șterg urmele umezi și mă alătur lui în pat. Micuțul Kissu, Itachi de fapt,i se spune așa pentru că este un pupăcios adorabil și răsfățat. E tot ce mi-a mai rămas în viața mea. E raza mea de lumină care mă trage la suprafață, mă scutură de praful adunat, după care mă împinge. Îmi zice mereu ' Copiii nu sunt lași, în schimb adulți da!', încep să mă îndoiesc de naivitatea lui.


     - Ai dormit bine? aprobă cu o înclinare a capului, privindu-mă în ochi, cerându-mi să nu îl mai las niciodată singur. Îmi e teamă, teamă de oamenii ce păzeau fiecare ușa, fiecare centimetru pătrat. El voia să fie că toți copiii de vârsta lui. Îi plăcea să alerge, dar nu avea voia. Îi plăcea înghețată, dar aceasta îi făcea rău. E un copil sensibil, care are nevoie de protecție 24/24.

      - Mami, nu vreau să rămân cu mama Ino, e rea. Ea nu mă lasă în parc. Și nici un îmi dă voie cu rățușca în baie. Zice că e pentru copiii mici, dar eu vreau să mă joc.

      Îi ascultasem cu atenție toate reclamațiile pe care le făcea cu privire la Ino. Cred că jumătate de ora am ținut-o așa. Nu îi plăcea deloc de Ino, chiar dacă ea stătea mai mult timp cu el. E mai severă, dar îl iubește. Deși lui i se pare că Ino e o vrăjitoare care îi dă doar supă și alte mâncăruri care conțin numai legume, ținea la ea. Mă privea cu ochi mari negri de cățeluș și cu brațele la piept, împotrivindu-se tuturor lucrurilor. E așa de amuzant să privești un copil de cinci anișori, care stă cu două fete, revoltându-se.

       -Vrei să mergem jos să furăm ciocolată?

       Întrebarea mea îl încântase, iar chipul îi se luminase. Sărise din pat, fără a mă mai aștepta, e așa de rapid. S-a oprit la scări, când a dat cu ochii de vrăjitoarea cea rea. Când am ajuns și eu într-un final, m-a luat de mână și am coborât în liniște. O priveam pe Ino care era concentrată la studierea unor acte, bănuiam eu. Cel puțin, ea se ocupa cu lucruri normale. Defapt ea lucra de acasă, pentru a-l supraveghea pe ăsta micu'. Am intrat în bucătărie și am pornit spre rezerva mea de dulciuri. E un dulăpior micuț, bej cu numele meu pe el. Nu îmi amintesc de ce am făcut asta, dar clar a fost pentru a o enerva pe tipa blondă ce se afunda din ce în ce mai mult în scaunul din fața biroului. E îngrijorată așa că îi dau micuțului ciocolată visată și îl trimit sus, în timp ce eu înaintam spre Ino.

        -Ce s-a întâmplat?


       Privirea i se ridică din foaia ce o privea cu atât de mult interes, de parcă i-ar aduce o mulțime de ciocolată, bine în cazul ei morcovi. Ochii de safir i-au întâlnit pe ei mei. Puteam vedea în ei satisfacția. Un lucru foarte straniu. Doar respirațiile mi se mai auzeau în liniștea ce întuneca 'biroul' încetul cu încetul. A deschis într-un final gura, dar cuvintele ce i-au ieșit m-au făcut să cad pe unul dintre fotoliile din apropiere. Nu puteam percepe cum de s-a întâmplat una ca asta tocmai acum. Era practic imposibil. Acum trebuia iar să mă ascund după o mască. M-am săturat. Lumea chiar se întorcea împotriva mea. De ce eu?


       -Sakura, nu te mai încăpățâna, trebuie să o faci și gata. Ce te tot agiți așa? E doar ceva trecător. Oricum tu ești cea mai bună.


       - La ce sunt bună ? Să vindec nebuni?




    _________________________

    Știu, știu e scurt. Dar aveam nevoie să postez. Sper să vă placă.

    Și vreau să vă aud  părerile.  Blush 

    Mulțumesc!


      Acum este: Vin 2 Dec 2016 - 20:02