╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    The witch and the hunter

    Distribuiti

    danka.kaisin
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 16

    Data de înscriere : 16/01/2014

    Re: The witch and the hunter

    Mesaj Scris de danka.kaisin la data de Lun 17 Feb 2014 - 14:45

    SUPER ceva nou si incitant sper sa aduci repede nextul.

    Eloise Drew ←
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 26

    Data de înscriere : 20/08/2013

    Re: The witch and the hunter

    Mesaj Scris de Eloise Drew ← la data de Mar 18 Feb 2014 - 16:34

    Hei fetele ^_^ ! Am adus un nou capitol, știu că este scurt dar am vrut să las puțin sususpans. Mulțumesc că îmi citiți ficul, mulțumesc pentru comentarii, înseamnă mult pentru mine, mă motivează să scriu cât mai mult. <3 ! Păi, lectură plăcută ! Angel 



    Capitolul XI



    Din perspectiva lui Sasuke

    Din punctul meu de vedere, toată lumea din jurul meu pare că a înebunit. Probabil doar eu sunt cel nebun, ei sunt perfect normali, eu sunt cel care suferă de nebunie cronică, eu sunt cel care aude voci, dar asta, asta m-a dat pe spate. Mi-a schimbat radical punctul de gândire; nu mai sunt doar eu cel nebun, au deventi și ei. Poate că i-am molipsit eu sau poate că erau deja infectați și m-au molipsit pe mine. Nu mai înțeleg nimic. Dacă un cunoscut, un prieten ar veni la tine la ușă și ți-ar mărturisi că e înger, l-ai felicita? Nu cred, te-ai panica, l-ai trimite la un psiholog, la un centru pentru bolnavi mintali, orice dar nu asta. Iar eu, sunt în acea perioadă a vieții în care nu știu în cine să am încredere, parcă toată lumea din jurul meu îmi ascunde ceva, totuși nici eu nu sunt mai presus de ei. Acum dacă ar veni o pisică și ar începe să-mi vorbească nu aș mai fi surprins, chiar deloc, aș începe să port o conversație perfect normală. Bine Sasuke, tu să vorbești cu animalele, genial. Știam, am înnebunit. Nu mai pot să gândesc rațional, am nevoie de un pahar cu apă și puțină odihnă, dar în aceste momente de ”urgență” nu am timp de așa să mă răsfăț, trebuie să fac ceva. Nu pot să mă retrag chiar acum, nu pot să-i las baltă, nu după tot ce am aflat.
    Totuși trebuie să-mi pun în ordine toate gândurile și informațiile care au năvălit asupra mea pe nepregătite. Să presupunem că Naruto e un înger, s-a transformat el așa peste noapte sau el era de când lumea? Poate era el din totdeauna, dar de ce e pe Pământ? Îngerii nu se presupun că sun înaripați și locuiesc în Ceruri? Apropo de aripi, unde sunt? Nu văd nici urmă de pene ”îngerești” prin zonă. Dacă el e aici și presupune că a scos-o pe Sakura din Iad înseamnă că e de rău. De ce e de rău? Sakura se presupune a fi moartă, nu avea de ce s-o aducă înapoi decât dintr-un motiv foarte important, altfel ar deranja modul natural al vieții.

    O ceață densă de poți tăia-o cu cuțitul se năpustește asupra mea, obligându-mă să mă așez pe unul din fotoliile din apropiere. Vocile care răsună în încăpere sunt acoperite de cele care răsună exasperant în capul meu, cele pe care doar eu le pot auzi. Imediat după acestea își face simțită prezența și nedorita durere de cap, aducând cu ea niște imagini șocante. În conversația pe care am purtat-o împreună cu Sakura am omis câteva detalii neimportante, cum ar fi că imaginile care le văd se adeveresc și care devin tot mai exacte pe zi ce trece; nimic important. 
    O mână caldă a unei persoane îngrijorate este pusă pe umărul meu, eu tresar ușor. Mă întorc spre persoana respectivă, încă cu privirea în ceață și o văd pe ea. Fata care s-a vândut - la propriu - pentru binele meu. Această persoană merită totul. Iar când zic tot, mă refer la absolut tot ce e bun pe Pământ. Nu o credeam în stare de așa ceva; nu o cunosc deloc, trebuie să-mi schimb părerile despre anumite persoane.

    - Sasuke, ești bine? Întreabă fata cu un chip îngrijorat. Văzând că nu-i răspun, începe a se agita.
    - Nu are nimic, e Profetul Domnului, asta i se întâmplă des. Zice îngerul nostru ”păzitor”.
    - Profetul ce?! Se crizează Sakura de o dată cu Ken.

     Amândoi sunt surprinși și speriați, eu nu. Știam că se întâmplă ce ceva cu mine, cu mintea mea, cu gândurile mele, iar când aveam să aflu nu avea să mă surprindă prea tare; știam că va fi ciudat, am văzut asta.

    - Mai ușor măi Speedy Gonzales, m-ai pierdut pe la fraza ” Eu sunt mărețul înger ”. Îmi întrerupe Ken cel viteaz gândurile.
      Bietul Naruto, prin câte are de trecut. Oare cum e să fi înger? Ia stai, dacă eu sunt Profetul Domnului înseamnă că sunt și eu un înger, nu? Adică un Profet este acel înger care notează toate ”citatele” Lui Dumnezeu, nu? Am dreptate, știu asta. Dacă sunt înger, de ce nu am aripi? Poate că încă nu mi-au fost dăruite, sau poate că încă sunt nedezvoltat, probabil nu ” mi-au crescut aripile preamărite ”, poate eu nu am așa ceva. Dar de ce? De ce sunt diferit? Nu e corect! Deja exagerez, mai bine îmi întreb îngerul personal și prietenos; da, asta am să fac, îmediat ce apele se vor limpezii.

    - Naruto, de unde scoți toate aberațiile acestea? Îl întreb eu doar așa, ca să mă aflu și eu în discuție.
    - Haide Sasuke, vrei să zici că nu am dreptate? Rânjește diabolic iar apoi continuă: Toate viziunile, toate vocile pe care le auzi, ești conectat cu noi, cu îngerii. Acum, spune-mi că mă înșel.
    - Vrei să zici că... Dar... Mă opresc înainte de a spune o prostie.
    - Stai așa, vrei să spui că și el e un înger? Un înger-profet? De unde Sfântul Duh știi tu că el e profet? Întreabă Ken nedumerit cu o față epică. 
    Cineva să-mi dea un aparat foto, n-o să mai văd așa ceva multă vreme.

    - Am tipărite în minte toate numele profeților. Răspunde îngerașul, sec.
    - Deci sunt mai mulți! Gândește Sakura cu voce tare.

    Confrații mei, oare pe unde hoinăresc? Nici nu-mi vine să cred cât de repede mă obijnuiesc cu această idee. Parcă mă simt... împlinit și mult mai curat, din punct de vedere sentimetal. În sfârșit mai este cineva ca și mine.

    - Dacă Cap-Pătrat Sasuke e Profet, care se presupune că e înger, unde îi sunt aripile? Se ridică Ken în picioare, cu mâinile în șolduri făcând pe interesantul. Măcar m-a scutit pe mine de o așa întrebare retardă.

    Naruto se ridică în picioare, se îndepărtează aproximativ un metru de canapea iar într-o fracțiune de secundă toată camera era luminată intens. Nu mai vedeam nici un obiect în încăpere, totul era alb, un alb infinit; iar pe acel alb era pictată umbra sa, căreia i-a fost adăugată o pereche de aripi superbe. M-a uimit. Arăta atât de... angelic. După ce lumina intensă s-a mai diminuat iar noi puteam vedea lumea reală aproape perfect, l-am zărit pe naruto, chipul său purtând un zâmbet satisfăcut. Îl înțeleg, și eu aș fi arătat la fel după ce vedeam 3 adolescenți cu ochii cât cepele, încolțindu-mă cu privirea. Probabil par un copil, dar să fiu al naibii căci iubesc să fiu înger. Poate o să regret mai târziu spusele mele, dar acum încerc să mă bucur de ce mi-a fost dăruit.

    O lumină intensă accentuată de un sunet asurzitor mă acaparează în următoarea secundă, obligându-mă să-mi acopăr urechile și să închid ochii. Mă aruncă la podea, parcă acel sunet a prins viață. Este atât de intens încât mi-a deteriorat auzul, sângele scurgându-se din urechea dreaptă. Un corp, o ființă umană se poziționează în fața mea cu mâinile încrucișate la piept; pare a aștepta răspunsuri de la mine, răspunsuri pe care nici eu nu le am.
    Întinde mâna și-mi face semn să mă apropii iar corpul meu nu-mi ascultă comenzille pentru a se opune, din potrivă, el înaintează. Divinitatea își plasează mâna pe capul meu și ca prin minune eram din nou eu, nu pățisem nimic, m-a vindecat. Dar de ce? Cine a provocat toate acestea? De ce le-a provocat? Doar pentru a-mi face mie rău iar mai poi să fiu vindecat? Poate e o lecție, o învățătură. Acea ființă era și ea un înger?

    - Sasuke, hei, ești bine? Sasuke !

    Am fost adus înapoi la realitate, pe canapeaua cafenie a Jessicăi, având aceiași companie. A fost doar o viziune? Nu se poate, era mult prea reală. Și dacă ele se intensifică în fiecare moment până or ajunge să mă distrugă cu adevărat? Nu doar psihic ci și fizic. Parcă o bombă nucleară a fost detonată în capul meu, mă simt atât de slab. Ochii încep să mi se închidă și simt că mă sufoc. Presupun că aceste șocuri consecutive au și ele un rol în asta.

    - Da, nu-ți face griji, sunt doar puțin obosit. Răspund pe jumătate adevărat.

    Nu sunt bine, nu sunt deloc bine. Schimbările acestea bruște de situație mi-au dat programul peste cap. M-a încolțit în ultimul hal, mă simt ca naiba. Acum trebuie să stau și să dau afirmativ din cap întrebărilor lui Naruto. Patetic. Acesta este cuvântul, așa sunt eu. 
    Totuși, nu înțeleg o chestie, dacă eu am murit și am fost adus înapoi, înseamnă că am devenit Profet, nu? Așadar și Naruto... Nu! Nu se poate! Sau da? Dar... cum?

    - Băieți, cred că ar trebui să fugim ! Șoptește Naruto grupului cu o față de speriat bombe. Se uită subtil la fereastră iar mai poi la noi, ne face semn să nu privim într-acolo.

    Să fugim? De ce? Ce naib...

    danka.kaisin
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 16

    Data de înscriere : 16/01/2014

    Re: The witch and the hunter

    Mesaj Scris de danka.kaisin la data de Mier 19 Feb 2014 - 18:02

    nu e deloc scurt dupa parerea mea si pe deasupra e si foarte interesant tineo tot asa Kiss  Agrement

    ○Aida○
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 52

    Data de înscriere : 07/05/2012

    Re: The witch and the hunter

    Mesaj Scris de ○Aida○ la data de Mier 19 Feb 2014 - 22:21

    Ce îi asta mă? Ce s-a întâmplat?! 
    De ce e așa scurt? De ce scrii așa? De ce e așa de Profet Sasuke? Cine-i Jessica? Am mai pus întrebarea asta, oare? De ce să fugă? Îngeri, Profeți?  Am ajuns în Rai? :o 
    Listă cu întrebării stupide ar mai putea continua până dimineață, dar mă duc să citesc :x.
    Următorul capitol sper să fie mai lung, lung, lung, ai înțeles?  Bici 

    Eloise Drew ←
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 26

    Data de înscriere : 20/08/2013

    Re: The witch and the hunter

    Mesaj Scris de Eloise Drew ← la data de Joi 20 Feb 2014 - 18:06

    Este cel mai lung capitol scris până acum :o3 . Eu sper să vă placă .  Angel 

    Capitolul XII


    Din perspectiva lui Sasuke

    Și era firesc, atunci când cineva îți zice să nu faci un lucru, tu faci exact opusul a ceea ce ți s-a spus. Am aruncat o privire spre fereastră, erau un grup de oameni aliniați în fața casei. Pe noi ne așteaptă? Așteaptă să ce? Îl privesc înapoi pe Naruto, pare agitat și îngândurat, ce naiba se întâmplă? Pare că făurește un plan, plan ca să ce? Sakura și Ken sunt și ei derutați, toți avem în minte aceleași întrebări, doar preamăritul Naruto are răspunsurile, ce n-as da să știu ce gândește în acest moment. Atitudinea feței i se schimbă, pare speriat, îngrozit. Aceiași lumină revine din nou în încăpere, doar eu o văd? Eu îmi imaginez asta? Nu, nu cred. Eram învăluiți într-un alb imaculat, ireal. Era același univers nul, dar acum sunt singur. Dar sunt sigur că i-am văzut și pe ei, luand-o pe căi diferite, știu ce am văzut! Sunt izolat într-o cușcă, singur, parțial singur, încă îmi mai am gândurile. Aceste gânduri criminale, dacă cineva ar descoperii ce gândesc, m-ar condamna la moarte. De ce sunt închis într-o cușcă? Cineva vrea să-mi facă rău? O persoană cu o perelină roșie se apropie de mine făcând ca cușca să se evapore treptat. M-a eliberat...

    - Tu ești mărețul Profet Uchiha ? Îmi zice acea femeie.
    - În persoană, cred. Unde mă aflu? De ce sunt aici? Aruncam propozițiile fără să mă gândesc. Dispăruse. Nu se mai afla în fața mea, eram singur. Îmi plăcea să fiu singur, dar acum, această singurătate înseamnă moarte crudă, sângeroasă. Gândurile mă devorau pe dinăuntru, parcă voiau să spargă zidul care le țineau închise acolo, voiau să iasă și să mă chinuie. Această singurătate îmi dă fiori, parcă cineva mă pândește, stă ascuns în spatele meu, gata să atace cu un topor ascuțit. Se pregătește să-mi ia capul, să-l pună pe un perete pe post de trofeu. Dar de ce mi-ar vrea răul?  Posbil pentru că am păcălit moartea, am dus-o cu zăhărelul și am întemnițat-o undeva unde doar eu îmi pot închipuii, doar imaginația mea sadică poate ajunge acolo, iar cheia ușii sunt eu. Eu mor, ei primesc cheia, dar nimeni nu va știi acel loc, va fi pierdut pe veci. 
    Acea femeie, de ce a plecat? Am supărat-o oare? Sau era doar imaginația mea? Poate nu a fost nici o data aici, doar mi-am închipuit asta. E posibil să fi fost reală dar tot o dată să fie doar o imagine, una scoasă din mintea mea și tipărită în realitate, o imagine ce o pot vedea doar eu, cel cu mintea masochistă. Și acum? Care e următoarea mișcare? Dacă îmi închipui o ușă și o cheie, va apărea? Merită încercat totuși, nu e nimic de pierdut. Închid ochii și încerc să îmi închid gândurile într-un colț îndepărtat al minții mele, reușesc dar cu greu. Încerc să mă concentrez, însă liniștea și singurătatea mă apasă, mă zdrobesc și mă aruncă la pământ; îmi este imposibil, singura șansă este să fug. Dar de ce? Las baltă ideile mele de a fugii și de a-mi imagina uși, ce porcărie. Mă așez în șezut pe podeaua ceruită, albă, imaculată. Dau frâu liber gândurilor mele, încep să năvălească asupra mea, mă înconjoară, zburdau libere prin pajiștile de basm. Aștept să se întâmple ceva, dar nimic. Nimeni nu dă nici un semn de viață, nimeni, nimic. Un gând nu-mi dă pace, se învârte pe lângă mine, îmi dă dureri de cap, iar eu încerc din răsputeri să-l evit. Imposibil, sunt atât de slab. Îmi curge lin prin fața ochilor, mă împunge cu țepușe ascuțite, mă obligă să adâncesc căutările, să privesc înainte; clipa morții mele. Un om oarecare își derula acele imagini în Rai sau Iad, oriunde i-ar fi ajuns neprețuitul suflet, dar eu, eu privesc imaginile... nicăieri. Nu știu unde mă aflu, nu știu nici un detaliu despre acest loc, nu știu de ce mă aflu aici. M-am rătăcit întru-n univers... pierdut.
    Încerc să închid ochii, să mă gândesc la orice altceva, numai nu la acest lucru. Nu vreau să-l revăd iar și iar. M-am săturat, vreau să revin la normal. Să fiu acel Sasuke pe care nu îl știe nimeni. Nu vreau să fiu aici, urăsc locul acesta, îmi urăsc viața. Mă înfuri atât de tare încât toată încăpere începe să-ți modifice culoarea. De la un alb pur devine un gri șters, viața mea incoloră. Eu controlez această cameră? Este conectată la emoțiile mele! Asta e. 
    O văd din nou, acea fată care m-a scos din cușcă. Se apropie de mine și mă îmbrățișează. Nu mă mișc nici un centimetru, stau împietrit în poziția în care eram. Mă felicită, de ce ?

    - Ai trecut de prima probă. Mai ai de trecut încă două, iar mai apoi  vei fi pregătit.

    Se evaporă, din nou. Mă șochează iar mai apoi dispare. Câtă nesimțire, îngerii sunt niște ipocriți, zău că da. Ce a vrut să spună? Ce sunt cu aceste probe? Să fiu pregătit pentru ce?
    Nu mai înțeleg nimic, credeam la început că sunt încurcat în gânduri, dar acum e dezastru. M-a debusolat, m-a întors pe fiecare parte posibilă, nu mai găsesc direcția corectă, sunt pierdut și panicat. Se schimbă, din nou, mă uit în jurul meu iar această cameră... e oribil. Oribil! Nu văd sfârșitul acestui masacru, este o infinitate. Podeaua care era adineauri pură, acum este mânjită de sângele unor ființe nevinovate; este peste tot. Mă panichez din ce în ce mai tare, simt cum frica mă îmbrățișează, sângele îmi pulsează nebunește în vene, ochii mi se măresc iar inima mi-a înnebunit. Mie frică, nu vreau să fiu următoare victimă, nu vreau să mai trec încă o dată pe lângă moarte. Poate de această dată ma ia definitiv, mă va seca de sânge iar mai apoi mă va despica în bucățele mici, mă îngrozesc gândurile mele. Mi-e frică de acea zi în care voi fi omorât de propriile-mi gânduri. Încerc să privesc din nou scena îngrozitoare care mă înconjoară, nu rezis mult și-mi acopăr ochii cu palmele. Haide Sasuke, parcă ai fi un copil. Mă mustră conștiința, mă înfurie pentru a putea rezista dezastrului. Trebuie să mă calmez și să-mi înfrunt frica, trebuie să privesc în centru, în acel punct din care au pornit toate acestea. Încerc iar să-mi deschid ochii pentru a putea pășii printre cadavre, la propriu, și reușesc. Parcă am intrat în transă, am fost ”programat” să ajung în inima încăperii unde se afla cel care cauza acest dezastru. Nu! Nu se...
    Nu se poate! Mama?! 


    Stătea sprijinită de o masă, era îmbibată în sânge și totuși zâmbea, mai bine zis rânjea. Își bătea joc de sentimentele mele, mi le făcea praf, cu acel rânjet care e unul drăcesc, malefic. Îi făcea plăcere să tortureze oameni, să le audă țipetele de durere, să le audă cum imploră iertare. Imaginația mea face asta dinadins, mă aduce pe culmile disperării. Eu eram următorul, presimt asta. Picioarele nu-mi ascultau comenzile, parcă erau teleghidate.  Mă apropiam tot mai mult de ființa care a luat înfățișarea mamei mele. Mă așează pe acea masă iar eu nu încerc să mă opun, nici un mușchi din corpul meu nu este încordat, e atât de... calm, eu sunt atât de calm, fizic vorbind. Ce are de gând să-mi facă? O să vă jucați de-a prinsea, Sasuke. Ce întrebare stupidă, o să mă tortureze, normal.  Nu am apucat să mă gândesc mai bine la aceasta, căci a început. M-a legat strâns cu cătușele la mâini și picioare, a luat un cuțit, mi-a rupt tricoul și a început să tranșeze linii. De fiecare dată când cuțitul îmi atingea pielea, un țipăt de durere umplea camera.
    Simțeam cum fiecare părticică a corpului ceda, durere se amplifica, iar eu trebuia să găsesc o cale de scăpare. Dar care? Îmi e imposibil să gândesc, e prea multă durere dar nu voi renunța, nu acum. Gândește, gândește! Ce am făcut în ultimele ore... Da! Acel înger, mi-a dat un sfat! Dar cum? Cum fac eu una ca asta, trebuie să-mi vindec rănile și să scap de această pacoste. Nu credeam că o să zic în viața mea această propoziție care îi este menită mamei mele, dar aceasta nu e ea. Trebuie să mă gândesc la un loc pașnic? Nu, nu cred. La un lucru special? Nici acesta. Dar ce? Cât de greu e să fi înger începător. Am depășit recordul propozițiilor rostite fără sens,  de către mine, în doar câteva ore. Trebuie să mă concentrez, nu am timp de prostii. Haide, știu că poți. Gândește-te la pacea mondială, la unicorni, zâne sirene sau mai știu eu ce...Oh, nu și tu, ține-ți gura. Închid ochii și iau o gură mare de aer, durerea începe să se amelioreze. Am găsit! Asta e! Eliberează-ți mintea, calmează-te! Simt cum dispare strâmtoarea de la mâini și picioare, o dată cu durerea provocată de cuțite. Mă ridic de pe acea masă și privesc ființa în ochi. Nu apuc să zic ceva căci dispare, se evaporă, precum și fundalul încăperii.

    - Felicitările mele, puțini au ajuns atât de departe. Tu trebuie să fi unul special, Sasuke, ai imaginație de milioane.

    Aceeași femeie, mă îmbrățișează și dispare fără a mă lăsa să scot un sunet. Nici nu vreau să știu ce îmi este pregătit acum, ceva mai îngrozitor decât până acum, categoric.
    Nu mai am răbdare, încep să mă îndepărtez din instinct de locul unde am fost prima dată. Parcă mă învârt în jurul nimicului. Nu găsesc nimic, nici un indiciu că ar apărea ceva, sau mai știu eu ce. N-am habar de ce va urma. Dacă am calculat eu bine, mă învârt așa cam de un sfert de oră. Perfect, acum pierd și vremea degeaba. Începe să mă sâcâie și acest sunet, devine tot mai intens. Poate că nu mă învârt în cerc, poate merg doar în față, ciudat e faptul că acesta e drumul cel bun. Am realizat ceva de când sunt aici, cineva vrea ca eu să găsesc calea cea bună, să-mi înfrâng temerile și să învăț să mă controlez, să-mi controlez sentimentele. Totuși, încă nu mi-am dat seama de ce trebuie să trec aceste probe...
    Fundalul alb se termină de îndată ce fac încă un pas. Eram într-o casă, una veche rău, aproape că e pe punctul de a se dărâma, mai sunt doar doi trei stâlpi care o mențin încă pe picioare. Din instinct deschid o ușă, nu era nimeni înăuntru, camera fiind decorată într-un stil vechi. Tapet verzui pe pereți, un pat cu baldachin de o culoare maronie, ștearsă, era așezat în mijlocul camerei, un dulap de aceeași culoare cu ce a patului domnea lângă o icoană așeată pe una dintre noptiere. Mai era și un cufăr lângă pat, destul de misterios, era de o culoare neagră cu niște dungi roșii. Curiozitatea mă îndeamnă spre acel cufăr. Fac un pas și intru înăuntru, ușa se trânti brusc. 
    Îmi întorc privirea spre ușă, pun mâna pe clanță pentru a o deschide, dar nimic; era încuiată.
    Așa ceva se întâmplă doar în filmele de groază, prost realizate. Acesta e propriul meu film, eu regizez, se joacă după cum vreau eu. Tot trebuie să văd ce e în acel cufăr, mor de curiozitate; e singurul obiect din cameră care mă atrage. Mă apropii de pat și pun mâna pe cufăr dar o parte din mine îmi spune să nu-l deschid, în schimb, cealaltă parte mă îndeamnă să-l deschid cât mai repede. Nu știu ce să fac, ce poate ieși din acesta? Sigur nu ar ieși un clovn care să-mi înmâneze un cec și să-mi spună că am câștigat la Loto.
    Îmi mai rotesc o dată privirea prin încăpere și observ o cheie pe o noptieră, pe cea care e așezată icoana. Cheia aceea presupun că corespunde cufărului deoarece și ea are acel aer sinistru. Mă ridic în picioare și  mă îndrept spre acea noptieră. Iau icoana în mână, o întorc pe toate părțile posibile și imposibile doar pentru a găsii un indiciu, însă nu găsesc nimic. E atât de greu, atât de complicat. De ce trebuie să fac toate acestea de unul singur? Ken tăntălăul măcar o are pe Sakura, la bine și la rău, dar eu, eu sunt mai singur decât un cuc. Din neatenție scap icoana pe joc, aceasta spărgându-se în bucățele. Un lucru bun, un semn, pe spate avea o foaie iar pe aceasta scrie:
    E timpul să iei o decizie, accepți darul divin cu care ai fost înzestrat  rositind : ”Suscipiam ex divino munere et ad officium tueri mundi a daemonibus” 
    sau îți reiei viața pe care ai trăit-o până acum deschizând Legendarul Cufăr a lui Sarah.
    O decizie atât de importantă e în mâinile mele, totul depide de aceasta, trebuie să fac ce-i corect, să gândesc rațional? Sau să-mi ascult inima, sentimentele? Creierul îmi este pro în decizia de a deschide acel cufăr, dar parcă toate sentimentele se zbat înăuntrul meu, opunându-se acestei nevoi. Dar nu pot să le iau pe amândouă? Să fiu înger dar totuși să am o viață normală, viața pe care am avut-o până acum. Poate că acestea sunt consecințele morții, am dereglat cursul vieții, am sfidat natura, merit toate acestea. Iar apoi, de ce să fiu înger dacă am să duc o viață liniștită? Să ajut o bătrână să treacă strada? Să cobor o pisică dintr-un copac? Tare aiurea ar fi. Un înger bun de nimic, unul nefolositor. 
    Care sunt șansele să mor mai repede decât ar fi normal? Probabil șaptezeci la sută. Nu cred că mi-am pus până acum întrebarea ” De ce are omenirea nevoie de îngeri? ” sau probabil mi-a străbătut mintea, dar nu am săpat destul de adânc încăt să găsesc mai multe detalii.
    Până acum câteva ore nu credeam în aceste specimene, iar acum cineva îmi cere să aleg dacă vreau să devin unul de al lor. Un profet ce poate să facă înafară de a scrie? Oare o să-l întâlnesc pe Dumnezeu? Am deviat de la subiect, încă nu mi-am ales destinul. În momentul de față nu știu ce viață îmi doresc mai mult. Una plină de dezastre, alături de prieteni, într-un cuvânt sinucidere totală - știu, sunt două cuvinte - iar alta pașnică, plictisitoare și incoloră cu o școală infernală și profesoara de chimie care are să mă terorizeze restul liceului. Trebuie să am câteva argumente pro și contra. Sunt împotriva aventurii în exces, adică problema de a deveni profet, deoarece nu voi ști nici o dată când îmi va suna ceasul, a doua oară, acesta este singurul motiv pentru care sunt împotriva acestei idei. Totuși, dacă aș decide să devin înger ar fi un avantaj, nu doar pentru mine, ci și pentru ei, pentru oamenii nevinovați care așteaptă ajutorul nostru. Iar dacă îmi reiau viața monotonă, traiul pe care am să-l duc va fi unul liniștit dar și exasperant din cauza școlii, nu zic că urăsc școala, e necesară, dar mă seacă de puteri, mai ales acei profesori care îți dau detenție și dacă clipești; poate exagerez puțin, doar puțin.
    În toate filmele pe care le-am văzut în viața mea, atunci când personajul principal ia o decizie, acesta își ascultă inima. Să fac și eu la fel? Dar acesta nu e un film, nu e timp de glumit sau să mă prostesc pierzându-mă în gânduri. Trebuie să iau o dată acea decizie afurisită și să ies naibii afară de aici, să-mi ajut prietenii.

    - Suscipiam ex divino munere et ad officium tueri mundi a daemonibus.

    Am făcut-o, am pus viața acelor oameni mai presus decât a mea. De când am devenit eu atât de slab? Aș zice că mi-e frică până și de o găină, sau de un iepure, pot fi foarte malefici. 
    Dacă am am ales calea greșită? Dacă omenirea va lua o întorsătură cu totul neașteptată? Iar asta doar din vina mea. Pot să spun că sunt egoist? Nu, nu cred că sunt, dacă aș fi fost egoist aș fi ales calea cea mai ușoară, aș fi ales să las totul în urmă ca și cum nimic din toate acestea nu s-au întâmplat; m-aș fi considerat un laș, un fricos, un papă-lapte. M-aș fi disprețuit tot restul vieții monotone pe care aveam să o duc. Poate că nu doar eu avem să mă urăsc, dacă s-ar fi unit toată lumea împotriva mea? Poate chiar și îngerii aveau să mă caute în toate colțișoarele posibile, doar pentru a mă omorî deoarece nu făcusem ceea ce îmi era menit. Asta e, sper să fi făcut ceea ce trebuie. Am pronunțat corect fraza aceea? Văd că nu se întâmplă nimic, tot sunt încuiat în această cameră care miroase a mucegai.
    Oare ce fac Naruto și ceilalți? Sunt bine? Sigur Ken se distrează cu o îngeriță, la fel și Naruto, dar Sakura? Mie mi se părea că e singura care s-a îngrijorat când eram într-o stare nasoală.
    Îmi amintesc că era o zi mohorâtă, iar eu eram cu nervii la pământ din cauza unei note proaste dăruite de către domnul director, profesorul de geografie. Da, eu, Sasuke Uchiha am sentimente. Din cauza aceasta mă urcasem la volan pentru a ajunge acasă, să mă refugiez în camera mea pentru a începe să fac ce făceam de obicei, să mă arunc pe pat și să-mi bat capul cu ideea de a-mi suprima furia, într-un cuvânt, nimic. Eram nervos, furia îmi punea o pată pe ochii, obligându-mă să-i țin strâns închiși, iar datorită acesteia  nu văzusem că am intrat pe contrasens, un tir încărcat cu nu știu ce porcării se ciocnise de mine, nu foarte rău, dar destul încât să ajung la spital, cu capul spart și piciorul fracturat, pe lângă acestea și câteva coaste rupte. A fost o zi oribilă, din câte îmi imaginez, deoarece fusesem inconștient mai bine de douăzeci și patru de ore, iar ea era cu mine. După spusele doctorului, a stat acolo, lângă patul meu din momentul în care am ajuns la spital până când m-am trezit.
    Încă de pe atunci aveam acest dar, darul de a deveni un înaripat cu sentimente, deoarece rănile mele se vindecară mult prea repede, iar doctorul era șocat peste măsură, i-am dat peste cap toate teoriile pe care le avea în acel moment.

    Aceași lumină care m-a adus pe aceste meleaguri apare din nou, sper să fie calea spre ieșire căci deja simt că mă sufoc. Lumina insuportabilă mă forțează să țin ochii închiși, nu văd unde mă duce, dar simt că se face tot mai cald . Se oprește, dispare. Sunt pe pământ? Nu, nu cred. Oxigenul parcă refuză să-mi traverseze plămânii iar această căldură mă terorizează. Unde mă aflu? E ca naiba, parcă spusesem acea frază corect. Urăsc latina și urăsc acest loc, mă înfioară din mai multe motive. Poate ar trebui să mă deplasez, să încep să cutreier acest loc sinistru și necunoscut mie. Se aseamănă cu o peșteră sau cu centrul unui vulcan, sunt torțe roșii peste tot, probabil ele cauzează această căldură iritantă.
    Dumnezeule mare ! Sunt în iad?
    Oamenii care țipă, cuștile pline de sânge, bucățele și fâșii de carne lipite pe pereți unde erau atârnate lanțuri de abator. Înfiorători, totul este exact cum mi-am imaginat înainte de a muri. De ce am fost adus aici? Parcă terminasem și ultima probă, am ales să devin înger sau profet, un înger-profet și totuși nu s-a terminat încă. Aceasta era ultima provocare? Să arunc un ochi infernului? Nu credeam că se va întâmpla una ca asta.Defapt, în ultimele zile nu credeam nimic din ce am văzut până acum. Dar de ce tocmai Iadul? Acei înaripați mă testează să vadă cât de mult îmi pot întinde mânia. Sentimentul de frică a fost învăluit de un val imens de furie destinată lor. Oh Doamne, în ce hal am ajuns. Stai o clipă, aceea e cumva Hinata? Deja exagerează, mă face să mă tem de ce am devenit. Cum pot ei să-mi facă una ca asta? Mai întâi mama mea, acum Hinata, ce mai urmează? Să-mi pună un demon în față și să pretindă că e câinele meu?
    Să înțeleg că trebuie să omor acel demon pentru a finaliza acest proces. Ce poate fi atât de greu? Am omorât zeci de demoni până la momentul de față. Da, cu o sabie anti-demoni.
    Da, are dreptate, acum sunt neînarmat și distrus psihic.

    - Uchiha, ai ajuns extrem de departe, mă tem că până aici ți-a fost drumul. Îmi zice cu dezgust și ură acel demon care poartă înfățișarea Hinatei.
    Se apropie de mine având în mâini o rangă și un topor. Nu glumește când zice că vrea să mă anihileze, o Doamne, e pe bune.
    Îmi încrucișez mâinile în fața capului, semn de apărare, da inutil. Ea vrea să mă extermine cu un topor iar eu mă apăr cu... nimic. Este tot mai aproape, îi simt ura cum îi devorează trupul. Un reflex ciudat, venit din partea mea m-a îndemnat să-mi lipesc mâna de a sa. Un țipăt înfiorător se auzise iar ea a dispărut. Eu am făcut asta? Da, eu am făcut-o, dar cum? Nu am nici o ipoteză în legătură cu asta, momentan vreau doar să ajung acasă, a fost chiar ușor. În secunda doi mă aflu într-o încăpere frumos mobilată. Arată ca un birou, geamuri și uși din sticlă, lângă care se află o canapea din piele, albă și un teanc de hârțoage așeat pe o măsuță. Din nou, sunt singur, nu pot fi și ei mai punctuali? Eu trebuie în totdeauna să ajung înaintea lor? De ce? Eu vreau să fiu tipul care întârzie jumătate de oră, tot eu vreau să fiu acela care vede fața înfuriată a celui care îmi așteaptă prezența. Iubesc asta, mai ales chipul nervos al profesoarei de logică când mă așteaptă în sala de detenție o oră întreagă. O să-mi lipsească viața mea plictisitoare...

    - Sasuke Uchiha? dacă nu mă înșel. Se aude o voce de femeie care vine dinspre ușă.
    - Chiar el. Răspund plictisit și obosit. Acum ce mai este? Avea să-mi spună ca trebuie să refac totul? Să o iau de la capăt pentru că am greșit primul pas. Ooh, aș da-o cu capul de toți pereții acestei încăperi.

    - Bine ai venit printre noi! Avem câteva mici reguli în legătură cu îmbrăcămintea - se uită la vestimentația mea, pare că mă scanează - .
    - Bineînțeles, și eu am câteva cerințe, de exemplu : Nu am să port nici în cele mai rele coșmaruri ce țineți dumneavoastră în mână , în schimb, aproape că iubesc acea chestie strălucitoare.

    Îmi înmânează acea sabie împreună cu un costum albastru și un pardesiu crem, exact ca și cel care îl purta Naruto, fără a mai comenta nimic la adresa îmbrăcăminții mele. Bietul de el, a acceptat acea vestimentație oribilă.
    Sunt înapoi acasă, nu casa mea ci a Jessicăi, dar sunt acasă, pe Pământ, fără demoni și fără îngeri înțepați și morocănoși.

    - Sasuke? De unde ai făcut rost de chestile alea? Acum două secunde nu le aveai în mână. 

    Îți bați joc de mine?! Cât de mișto, am stat vre-o trei patro ore acolo iar aici se pare că doar o secundă, incredibil! Acum sunt oficial un înger și pot să spun că am scăpat de oboseală și stres, gândurile îmi dau pace în sfârșit, parcă am bateriile încărcate. Sper să nu fie ceva rău, Naruto încă are acea privire, e șocat și speriat.

    - Păi știi tu...

    danka.kaisin
    Inactiv
    Inactiv

    Sex : feminin

    Mesaje : 16

    Data de înscriere : 16/01/2014

    Re: The witch and the hunter

    Mesaj Scris de danka.kaisin la data de Sam 22 Feb 2014 - 9:59

    Foarte frumos capitolul tineo tot asa

    ○Aida○
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 52

    Data de înscriere : 07/05/2012

    Re: The witch and the hunter

    Mesaj Scris de ○Aida○ la data de Joi 27 Feb 2014 - 16:42

    Știi că sunt leneșă, nu? Așa că vin eu mai greu, dar vin! 
    Sasuke e înger? :o 
    Surprinzător, dar adevărat. Încă nu știu cine e Jessica, tipa mă calcă pe nervii! 
    Sper să nu aibă nici o legătură cu Sas'ke că nu știu ce îi fac sau poate știu Laugh , dar rămâne secret! 
    Îmi e dor de un moment din ăla romantic între cei doi. 'Îngeriță' Laughing eu nu știam că așa se zice, dar mă las pe mână maestrului! 
    Vreau capitolul XIII cu un moment foarte dulce :o3 se poate?  Love it 

      Acum este: Vin 2 Dec 2016 - 19:59