╰☆ L.C.P ☆╮

^.^ Bun venit! ^.^
Dacă iți place forumul nostru si vrei să ni te alături, înregistrează-te și fă parte din "Familia de Nebuni"! Aici te poți distra și iți poți face mulți prieteni! Intră și Have Fun Love

Vă mulțumim de vizită! Și vă urăm o zi bună în continuare! Smile

Felicitări, bunnylovers! Lucrarea o puteți citi aici: Lucrări Concurs Proză - Septembrie 2016

    Firmituri de realitate

    Distribuiti

    Alle
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 35

    Data de înscriere : 08/07/2012

    Firmituri de realitate

    Mesaj Scris de Alle la data de Sam 13 Apr 2013 - 14:51


    Firmituri de realitate





         Băiatul... plutea. Se afla deasupra lumii şi se simţea practic prostit de privelişte. Stătea acolo, suspendat in aer, de ceva vreme. Nu mai avea de mult noţiunea timpului, iar pe-a spaţiului abia dacă o mai sesiza.
          Tânărului nu i se părea normal ca o planetă să arate ca o mlaştină fermecată. După parerea lui, nu putea exista viaţă într-un asemenea loc. Şi totuşi, în ciuda a tot ceea ce considera el a fi lipsit de logică, acolo trăiau nişte omuleţi; locuitorii acelei planete erau nişte omuleţi dubioşi pictaţi în toate culorile curcubeului. Peste aceştia domnea o regină despotică a frumuseţii divine; ea controla acest univers. Cum făcea acest lucru? În cel mai ciudat şi anormal mod cu putinţă: picăturile de ploaie ce se vărsau neîncetat, la nesfărşit, din cer hipnotizau fiinţele lipsite de suflet ce populau locul. Dacă vreun strop, cât de mic, nu era la locul lui, dacă picura în direcţia greşită sau era pur şi simplu abătut, ea ştia. O simţea; ca şi cum acesta era felul unic în care femeia avea cum să vieţuiască – era ceva veşnic ce-i aparţinea, fireşte. Numai ei. Cu asta se diferenşia de restul conducătorilor de lumi nemaivăzute, acest trai o ajuta sa coexiste atât prin ea însăşi, cât şi prin intermediul locului ce-o înconjura. Astfel, depinde în mod inconştient de ceva mai ireal până şi decât conceptul irelevant pe care-l dezvolta creierul său în surdină, acesta făcând o referire neobişnuită la aprofundarea prin filozofie ca fiinţă umană.
         Femeia aceasta era ca o piatra, una mult prea grea. Care a căzut din dalta urâtă a ploii, s-a rostogolit zâmbind şi şi-a plătit în tăcere dementă abilitatea spectaculoasă de-a hoinări printre viduri demente. Este o imitaţie de suflet gol, lipsit de orice trăire – negrul sufletului unui alt suflet căzut drept din rai pe marginile iadului. În loc de aer respira un praf de stele blestemat, îşi găsea suflul numai în urletul beznei ce-o înconjura subuit. Ea se alimenta cu putere din fricile melodioase se cântau cu nesăbuinţă la ţambale.
         Malefica regină tocmai descoperise intrusul, băiatul misterios cu ochii abisali. Ea îî deranja ploaia. Iar ei nu-i convenea sub nicio formă să simtă cum ceva nu era în regulă, în acea ordine perfectă ce numai ea o putea înţelege.
         Lucas se uită în jur, copleşit de-o confuzie ceţoasă. Încă nu avea habar cum ajunsese el într-un astfel de tărâm – nu semăna cu nimic din ceea ce cunoştea. Peisajul ce îl învăluia era unul înspăimântător, mult prea înfricoşător şi ucigător de înfiorător. Acel spaţiu de care era cuprins este unul posomorât, plin de tristeţe şi durere;de parcă o furtună a trecut pe acolo şi a distrus totul în jurul ei, a lăsat natura fără pic de viaţă, i-a furat ţi ultima picătură de prosperitate, lăsând totul într-o tortură a amărăciunii. Ca un plan machiavelic al Mamei Naturi. Asemănarea era izbitoare; totul arăta parcă flambat cu indispunere macabră – mult prea dezolant. Îţi dădea fiori acel décor satanic rupt dintr-un film de groază.
         Copacii – dacă mai pot fi numiţi aşa - au o culoare murdară, noroioasă, ca şi cum ar fi acoperiţi de o pelerină de nămol, o plapumă de mâl. Natura este alcătuită numai din glod, un strat nesfărşit de tină; doar acolo, în locul necunoscut în care se afla el.
         Vântul şuiera peste ţinutul părăsit, parcă aducând un val de depresie cu el. Lucas simte cum il cuprinde mâhnirea, punându-i stăpânire pe mine, înconjurându-l cu totul. Îşi simţi inima mai grea decât o statuie druscă de aluminiu. Însă acel vârtej de suferinţă îî este imediat ameliorat de vocea de catifea a împărătesei, ce cântă amar:
         - Tristeţea este o melancolie a sufletului etern, pe când melancolia este o tristeţe a sufletului efemer. Dar aici este o exceptie, o abatere de la regulă: în acest loc uitat de lume, părăsit de fericire, suntem într-o altă dimensine – domensiunea mea, doar a mea – un spaţiu în care realitatea nu înseamnă decât o închipuire de pveste nesfărşită, pătată de o raţiune mult prea imperfectă pentru a nu putea fi numită perfectă.
         Deodată, pe ceruri s-a construit o vrajă. Se împung, pragmatici, arborii printre pietre şi bolborosesc asfixiaţi de lumină. Nimeni n-ar putea simţi cum arborii spaţiului ştiu să moară frumos. S-ar putea spune că este o imitţie de noapte, o faţadă de întuneric, dar dacă cineva s-ar uita mai atent, cu o durere sfăşiată în piept, nu ar vedea decât un vid nebunesc şi gol, prea extatic. Parcă ziua s-ar sinucide fără o voinţă proprie cu un pumnal ce-i apaţine uneia dintre razele perfide ale soarelui. Albul luminii agonizează adânc peste lume şi vis. Şi bezna muscă din întinsul nemărginit, acoperind universul. Absolut fascinant.
         O stăină şi-un străin au deranjat legile firii, au rupt iremediabil echilibrul galaxiei. Moartea lumii le curge profund prin vene; ace ei îngheţate, ale lui fierbinţi. Ca focul şi gheaţa, soarele şi luna. Atât de antitezice, exagerat de diferite, dar cu o legătură indispensabilă.
         Infinitul se micşoreză în interiorul punctului, se simte; devine invizibil.
         Băiatul se uită la domnişoară pierdut, scurs parcă printr-o viziune unică, personală şi subiectivă, filrat printr-o prismă a personalităţii sale originale. Era de-a dreptul uimit, fermecat, de superbitatea fetei, nevenindu-i să creadă că putea să trăiască tocmai acolo, într-un astfel de loc. Dar el nu ştia că aceea era numai şi numai alegerea ei; putea pleca oricând dorea. Şi totuşi, lui i se parea magnific.
         Peste copacii aproape dezgoliţi din jurul lor, peste nudul lor maroniu, se aştern picături mici de apă, lacrimi ale cerului, care îi înconjoară asemeni unei coroane de frunze care le întregeşte crenguţele zgribulite de singurătate. Aveau o dorinţă ce le poruncea să depindă de o nevoie inexplicabilă de cineva, de ceva. Orice, oricine, oricând. Doar să fie acolo. Era o trebuinţă prea fantasmagorică.
         Amândoi şi-ar fi dorit în acel moment să îşi poată deschide porţile sufletelor şi să privească cum pulsează sângele prin venele frunyelor ruginii, să vadă cum scoarţa copacilor se umezeşte, devenind însângerată; voiau cu ardoare să privească cum roşina se topeşte sub puterea ploii. Atâtea ramuri, atâtea pagube şi dureri stinse cu melancolie şi o melodie de suflet. Izvoare nesecate de lacrimi fierbinţi care se aştern pretutindeni în bătaia vântului. Un câmp infinit de umbre ce pier sub cerul întunecat. O pădure plină de mister în care răul şi binele nu există. Păsările robotizate ale văzduhului ciugulind piesele puzzle-ului în nuanţe de mov.
         Natura îl alina pe Lucas cu un cântec de leagăn care răsună neîncetat in urechile lui, în timp ce somnul veşnic îl înfioară... e un citremur şi un vârtej totodată. Superba regină despotică, cea mai tiranică din câte-ar putea vreodată exista, încearcă să-l atragă spre o moarte necunoscută, transmiţându-i printr-o singură privire că locul său nu este acolo.
         Oare va ceda atât de uşor? Va lupta sau se va lăsa învins pur şi simplu? Se va evapora fără să se opună?
         - Acea perspoană are încearcă să trăiască singură va eşua ca fiinţă umană, rosteşte băiatul lipsit de vlagă, un pic cam prea absent. Inima i se va ofili dacă nu va răspunde altei inimi. Mintea i se va micşora dacă aude numai ecourile gândurilor sale, dacă va lupta veşnic cu conştiinţa, fără a găsi o sursă de inspiraţie, o muză.
         Cu aceste cuvinte, a găsit cheia care opreşte timpul, cel puţin pentru împărăteasa malefică.
         Odată cu prăbuşirea îngerilor negri are să se cearnă. Nu va mai gusta sânge etern. Nu va mai poseda acel minunat creier abstract de lumină drept glas. Va muri, căci lumea îi va bea nemurirea în noduri. Nu mai are timp decât pentru trei mici lacrimi; venin amar ca nişte existenţe absolute. Va muri odată cu acel suflet negru. Lumina picură prea aproape de sufletul ei bătut în cuie, mai translucid decât însăşi un lichid de cristal. Dar gata, ăsta îi este sfărşitul, iluzia deschiyându-i-se ca un hău dedesubt.
         Cum ploaia s-a oprit, aşa a încetat să mai trăiască, a îngheţat în puterea emoţiei şi a fanteziei.



    _____________________________________________

    Ăsta este un one-shot făcut aşa, de plictiseală, mai de mult. Cred că-l am de vara trecută, iar acum, dând întâmplător peste el prin calculator, m-am gândit să-l postez aici. Acum am adăugat şi diacriticele, deci s-ar putea să fie mai multe greşeli. Îmi cer scuze.
    Sper din tot sufletul să-i pleacă cuiva, chiar dacă nu este el cine ştie ce minune.

    Reeah
    Ex Staff
    Ex Staff

    Sex : feminin

    Mesaje : 7345

    Data de înscriere : 26/11/2011

    Re: Firmituri de realitate

    Mesaj Scris de Reeah la data de Dum 21 Apr 2013 - 19:00

          Bună, scumpo! Îmi pare rău că ajung atât de târziu aici, însă am ajuns. Îţi mulţumesc pentru anunţ. A fost foarte profund şi am fost atât de conectată pe tot parcursul lecturării, încât începutul mi-a dat fiori şi mi-a făcut părul să se ridice şi pielea să mi se facă de găină.
          Lucas... Ce te-a determinat să alegi chiar acest nume ? A fost... magnific. Ai acea descriere complicată care totuşi te face s-o citeşti pe nerăsuflate, cum faci asta ?
          Ah, o capodoperă cu savoare ce are gust! Asta vreau să văd! Te aştept şi cu alte one-shot-uri. Spor la scris şi multă inspiraţie! <3

    Pasila
    Scriitor
    Scriitor

    Sex : feminin

    Mesaje : 3265

    Data de înscriere : 18/04/2013

    Re: Firmituri de realitate

    Mesaj Scris de Pasila la data de Sam 27 Apr 2013 - 15:59

    Mie nu-mi place asa mult numele de Lucas, dar na... Laugh Lucas cel de aici e super. Mi-a placut de el. Si hai ca one shot-ul e grozav. N-am mai citit pana acum one shot-uri... Laugh Sunt misto Love it ma bucur ca primul pe care l-am citit e asa de reusit. Titlul m-a atras in special, pentru mine e foarte important titlul....daca nu-mi place, nu intru. Bravo tie, ai ales unul foarte bun Kiss Te puuup. Xo.Xo.

    Rose
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Mesaje : 2424

    Data de înscriere : 08/04/2011

    Re: Firmituri de realitate

    Mesaj Scris de Rose la data de Lun 20 Mai 2013 - 15:52

    Bună! În primul rând vreau să îmi cer scuze pentru că această critică a venit aşa de târziu. În al doilea rând nu te supăra de critica oferită, am criticat textul.

    Firmituri de realitate, păi titlul e bun. E atractic şi îmi place. Însă textul tău e foarte mult SF, iar realitatea din el lipseşte. E o diferenţă destul de mare dintre textul tău şi titlu. Aproape că nu ai nici o legătură cele două.
    Ideea e puţin... nu ştiu, neobişnuită. Ai o imaginaţie foarte bogată.

    Tu descrii mult, am observat că ai folosit diverse figuri de stil, dar poate trebuia să pui puţin mai mult accent pe peisaj. Chiar eram curioasă. Din moment ce ai evidenţiat un spaţiu total paralel mi se pare corect să îl descrii cât mai mult, cât mai neobişnuit.
    "Băiatul... plutea." - asta m-a lăsat rece. E prea... simplu, banal. Chiar nu îmi place cum ai început. Trebuia să începi cu ceva puternic, poate o figură de stil; să ai o introducere elegantă. "Într-un nou univers, într-o lume paralelă o umbră prindea contur pe bolta cerească. Un tânăr păşi în acest loc misterios. Era total dezorientat şi nu înţelegea unde se află. Îşi plimba ochii dintr-o parte în alta însă nu distingea nimic cunoscut..." cam aşa ai fi putut începe. Dar prima propoziţie e prea banală şi evită astfel de introduceri.

    Cum poţi să sesizezi noţiunea spaţiului? Deci pe mine acest lucru mă depăşeşte şi nu am auzit niciodată. De noţiunea timpului da, dar nu şi a spaţiului.
    vărsau neîncetat, la nesfărşit - e fix aceeaşi mâncare de peşte. Încearcă să nu mai foloseşti cuvintele cu acelaşi înţteles unele lângă altele, pentru că e cam inestetic -uneori.
    "Dacă vreun strop, cât de mic, nu era la locul lui, dacă picura în direcţia greşită sau era pur şi simplu abătut, ea ştia." - Ehm, picaturile de ploaie au locul lor? Mi se pare cam trasa de păr această frază. Nu cred că picăturile de ploaie au un loc anume sau că au o direcţie anume, totul depinde şi de vânt. Încearcă mereu să păstrezi o parte din realitate, nu modifica chiar totul.
    "Care a căzut din dalta urâtă a ploii" - Bun, bun. Stai aşa. Ce treaba are dalta cu ploaia? Dalta e o unealtă, iar ploaia... ei bine e ploaie. Una e fier, alta apă. Ce cred că ai vrut tu să spui este că sufletul ei de piatră a fost cioplit cu dalta pe o vreme mohorâtă, pe o vreme tristă şi gri [care poate însemna singurătate, monotonie] şi de aici legătura dintre sufletul ei rece, starea ei şi ploaia. Dar fii totuşi mai atentă cu exprimarea aceasta metaforică. Uneori este posibil să ne tragă ţeapă.
    " Tristeţea este o melancolie a sufletului etern, pe când melancolia este o tristeţe a sufletului efemer." - Ehm, la ultima mea verificare tristeţe şi melancolie cam sunt sinonime. Deci nu ştiu zău cum de naiba le-ai pus în aceeaşi frază, şi zici odată ca acelaşi sentiment este o stare a unui suflet etern şi după spui că e o stare a unui suflet efemer. Ehm, trebuia sa foloseşti 2 sentimente opuse, tristeţe-fericire.
    domensiunea - dimensiune
    pveste- poveste
    "Deodată, pe ceruri s-a construit o vrajă." - Vraja nu se construieşte de una singură. De fapt vraja nu se construieşte. Puteai spune că a apărut ceva pe cer, că băiatul simţea ceva, ceva puternic, inexplicabil, o legătură între regină şi acel lucru de pe cer. Înţelegi? Vrăjile nu se construiesc şi cu atât mai puţin pe cer.
    Nu îţi mai enumăr greşelile de tastare, deoarece consider că nu mai are rost. Ştii şi tu să citeşti textul înainte de a-l posta pentru a vedea dacă ai sau nu greşeli.

    Cred că atât. Îmi cer scuze că am intârziat. Spor la scris şi fii mai atentă pe viitor.


    Alle
    Nou venit
    Nou venit

    Sex : feminin

    Mesaje : 35

    Data de înscriere : 08/07/2012

    Re: Firmituri de realitate

    Mesaj Scris de Alle la data de Sam 3 Aug 2013 - 16:19

    Şaptezeci şi nouă de minute


         Mi-am lăsat corpul să alunece lin pe iarbă, aşteptând ca o plasă de căldură să mă atingă. Pielea mi-e caldă, ajustată aerului din jurul meu. Pentru o noapte de la sfârşitul lui aprilie consider că este prea cald, de parcă ar fi de fapt mijlocul verii.
         Cerul este senin, acoperit de-o mare nesfărşită de stele strălucitoare. Acestea crează diferite forme în universul întunecat. Întregul văzduh pare rupt dintr-un basm, de-a dreptul fermecător. Priveliştea este liniştitoare, complet calmantă. Luminişul în care mă aflu este încântător, atât de plin de viaţă, deşi întreaga natură este adormită, lăsată în voia nopţii. Doar greierii mai cântă, fiind singurul sunet ce împrăştie liniştea.
         Stau aici, pierdut în mijlocul naturii, acompaniat de singurătate, lăsându-mi sentimentele să fie răscolite în linişte. Pustietatea în care este îmbibat acest loc în toiul nopţii îmi conferă o stare de relaxare de care sunt tare dornic. Fiecare fărâmă a corpului meu are nevoie de o pauză, căci sunt complet extenuat. Mă simt mort, străin faţă de mine însumi, absent faţă de propria-mi persoană. Nu mai ştiu ce să fac şi nici dacă are vreun rost să mă mai implic în ceva, să mă mai chinui. Excesul de stres provenit de la oferta ce mi-a fost făcută m-a adus la disperare. Sunt confuz şi trist, invidios, nervos şi îndurerat.
         M-am străduit să fac acel articol cât se putea de bun, am lucrat la el zi şi noapte timp de aproape o săptămână, de când mi-a fost dată tema, iar într-un final munca mea a fost degeaba. Chiar dacă şeful meu a ales lucrarea afurisitul meu coleg, Nick, eu am avut aceeaşi plăcere divină scriind articolul. Totuşi, mă simt dezamăgit pierzând în faţa unuia ca el. Sunt dezamăgit de mine, de faptul că l-am lăsat să mă invingă pur şi simplu. Lui Nick îi place să trişeze, băgându-se pe sub pielea oamenilor, făcându-i să joace după cum vrea el. Îi place să manipuleze oamenii, căci acest lucru îi dă satisfacţie, îl face să se simtă superior celorlalţi. Dar el de fapt nu ştie nimic, e incapabil să facă ceva de unul singur, e slab şi are nevoie de oameni prea mult. Nu este în stare să se descurce pe cont propriu, fiind complet demn de milă. Mă dezgustă cu totul!
         - Ce cauţi aici? aud o voce străină, dulce, câteva frunze mişcându-se.
         Îmi întorc capul spre locul de unde s-a auzit glasul firav şi dau peste o domnişoară îmbrăcată simplu – nişte blugi cu aspect învechit şi un maiou de culoare neagră – iar, când îmi ridic prvirea pentru a-i vedea chipul, observ părul blond, ondulat, de lungime medie, ce-i cade frumos peste umeri. Nu-mi pot da seama de nuanţa ochilor ei.
         N-am mai văzut-o niciodată, dar ea mi-a vorbit pe-un ton mult prea degajat. Pare curajoasă, încrezătoare, mai ales când o văd păşind hotărâtă spre mine, ajungând în dreapta mea. Se aşează lângă mine.
         - Deci, zice, părând deranjată de felul în care tăcerea predomina, ai de gând să-mi răspunzi la întrebare? De ce-ai venit aici, ce faci în locul ăsta?
         Mă lungesc din nou pe iarba moale. Oftează, apoi se lasă şi ea pe spate, alături de mine, punându-şi mâinile sub cap.
         - Acesta este locul meu de meditaţie, răspund într-un final, absent.
         Era pentru prima dată când întâlneam pe cineva în pădurea asta, iar faptul că apare ea, ca o intrusă, aici mi se pare tare dubios.
         - Te deranjez?
         - Puţin, fac eu nonşalant, cu ochii aţintiţi spre cer.
         - Atunci obişnuieşte-te cu prezenţa mea, mi-o trânteşte ea imediat, iar eu pot să-mi dau seama de tonul jucăuş din vocea sa. Face o pauză scurtă, apoi simt cum mă găureşte profund cu privirea. La ce te gândeşti?
         Nu mă aşteptam să-mi adreseze o întrebare atât de personală, având în vedere că niciunul din noi habar n-avea nimic despre celălalt. Totuşi, ceva în interiorul meu îmi spune să particip la discuţie, să-mi deschid sufletul în faţa ei şi să mă simt bine, căci, la final, tot o străină va rămâne. Nu va dura prea mult, oricum, sunt sigur.
         - La tine.
         Ea mă ia de mână, trezind în mine un val de fiori electrici. Inima îmi bate mai repede decât ar fi normal, iar privirea parcă mi se-ntoarce automat către ea. Ce mi-a făcut o simplă atingere?
         - Şi eu la tine, face sec, zâmbindu-mi gingaş.
         Îmi închid ochii şi o aud din nou cum oftează, de data aceasta mai lung.
         - Ai păţit ceva?
         - Nu, sunt bine, mint, încercând să par convingător, deschizându-mi ochii. Doar obosit.
         Clipesc, apoi mă uit la ea. Colţurile gurii sale coboară.
         - Ceva îmi spune că o durere te macină.
         Ţi-ai zis că vei fi sincer, mă dojenesc, supărat pe propria-mi persoană. Până la urmă îi povestesc ce s-a întâmplat cu articolul, motivul catastrofei mele mintale. Ea stă şi mă ascultă în tăcere, iar simpla sa prezenţă mă face să mă simt mai bine, mai confortabil. Mă alină.
         - Plănuiesc să renunţ, spun cu durere în glas, dezamăgit de mine însumi.
         Chiar mă lăsam înfrânt. Renunţam să mai lupt, se pare. Obosisem, desigur, dar mă simţeam tare prost dându-mă bătut.
         - Nu o face, mormăie ea. Ţie îţi place să scrii, iar dacă renunţi, nu numai că-i vei da acelui Nick satisfacţie, dar tu te vei simţi mult mai prost dacă o faci. Continuă, arată-le tuturor cât de mult îţi pasă şi nu mai lua în seamă părerile unora total nesemnificativi.
         Mă întreb câţi ani are fata asta. După felul în care vorbeşte îmi pare mai matură, cu capul pe umeri, inteligentă.
         - Oare?
         Dă din cap, iar eu tresar uşor, realizând că are dreptate. Asta a făcut-o să zâmbească.
         - Acum e rândul tău, spun. Tu ce ai pe suflet?
         O privesc cu coada ochiului şi constat că vrea să nege, aşa că adaug:
         - Ştiu că ceva ţi s-a întâmplat, altfel n-ai fi ajuns până aici. Locul ăsta parcă ar atrage problemele.
         - Ce vrei să spui?
         - Pâi da. Nu vezi? Eu vin tot timpul aici când mă simt confuz, disperat, fără rost. Şi mă face să mă simt mai bine numai faptul că pot să stau şi să reflect asupra a tot, tolănit pe pământ, singur şi...
         Dar n-am timp să îmi termin replica, căci sunt întrerupt cu brutalitate de domnişoară, a cărui curiozitate nu poate sta potolită.
         - Cum ai ajuns aici?
         Îmi dă drumul la mână, iar eu mă simt în acest moment gol pe dinăuntru, ca şi cum doar ce mi-ar fi fost luat ceva ce era menit să rămână al meu. Sezaţia cu care venise atingerea ei mă făcea să mă simt împlinit, iar acum este ciudat. Valul de fiori care îmi răstălmăcea cu impertinentă trupul, fiinţa, sufletul, mă dezarmase total. Nu eram încă pregătit să rup contactul prea profund dintre noi.
         - Nu schimba subiectul şi povesteşte-mi ce s-a întâmplat. E evident că ceva te supără, insist eu, cu o umbră de seriozitate în voce.
         Oftează, iritată, fireşte, că n-a aflat ceea ce voia, dar până la urmă o spune pe şleau.
         - Nu ştiu ce să fac cu viaţa mea, zice ea cu voce joasă dintr-odata, captându-mi întreaga atenţie.
         Ca să vezi, nu sunt singurul, îmi spun ironic, făcând abstracţie de surprindere. Sincer să fiu, nu puteam să-mi imaginez că această fată putea avea vreo problemă majoră cu care se confrunta. Îmi dădea impresia unei adolescente sigure pe ea, cu o existenţă foarte bine pusă la punct.
         - Ce ai păţit? o chestionez, serios, apucându-i mâna, exact aşa cum a făcut ea mai devreme.
         - Mai nimic, sunt doar derutată, râde ea fals. Prietenul meu este un idiot care a început să se drogheze, părinţii mei vor să divorţeze, iar mie nu-mi mai este permis să merg la facultate.
         - De ce?
         - Banii sunt problema, şopteşte, foindu-se.
         Sunt sigur că s-a strâmbat, căci subiectul pare că o incomodează.
         O strâng mai tare de mână, îndemnând-o să mă privească în ochi. Îi explorez ochii larg deschişi, constatând că sunt albaştri. Exact ca cerul. Exact ca marea, căci te poţi pierde cu uşurinţă în adâncimea lor.
         Este o durere agonizantă ce răzbate în ea, nestinsă. Aproape că i-o simt şi eu, pe pielea mea, în sufletul meu, iar acest fapt se datorează doar unei priviri. Această privire mai profundă decât orice-am simţit în întreaga mea existenţă, prea intensă şi prea ademenitoare, care mă face să mă pierd cu totul în faţa ei. Îmi face corpul din gelatină şi mă destramă fără niciun efort.
         Este ciudat să mă simt aşa, atât de apropiat de ea, ca şi cum ne-a conectat ceva. Acest lucru se întâmplă de când mi-a transmis acei fiori luându-mă de mână. Parcă m-a amprentat într-un fel unic, făcându-mă sclavul unor simţăminte noi. Este dezolant într-un mod plăcut, iar acesta este un moment pe care sunt dornic să-l resimt la nesfărşit.
         Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar mă simt atras de această adolescentă. Începe să-mi placă de ea, iar acest lucru nu prea-mi pare în regulă, având în vedere că nu ne ştim de mai mult de o oră şi câteva minute.
         - Ai cum să faci rost de bani?
         Încuviinţează din cap, parcă incapabilă să scoată vreun cuvânt. Aceasta este prima dată când o văd vulnerabilă, nesigură, de când a venit aici. Mă încântă, într-un fel. Îi zâmbesc din inimă.
         - Atunci, du-te la facultate. Nu îţi pierde şansa de-a face ce-ţi doreşti doar pentru că ai avea tu nu ştiu ce complex şi nu vrei să faci rost de bani.
         - Tocmai asta este problema.
         - Adică?
         - Nu ştiu ce vreau să ajung, dacă vreau neapărat să fac facultate.
         Îmi dau ochii peste cap, inevitabil.
         - Atunci de ce spui că banii sunt problema?
         Chicoteşte.
         - Asta vreau eu să cred.
         - De ce?
         Un surâs simpatic i se întipăreşte pe chip, dar o urmă vagă de tristeţe parcă se reflectă în el.
         - Pentru că nu pot înfrunta problemele. Eu fug de ele, eschivarea fiind singura soluţie de rezolvare pe care-o am. Aşadar nu pot decât să îmi găsesc motive false, căci ştiu că acelea au imediat rezolvare, astfel nu mă gândesc la cele reale.
         - Nu faci bine.
         - Ştiu, răsuflă ea sonor.
         Şi totuşi nu faci nimic în privinţa asta, i-aş fi spus, dar ea deja o ştia, aşa că n-avea niciun rost să i-o repet şi eu. Sunt sigur că este bătută la cap de conştiinţă destul.
         - Nu mai fugi, încearcă să le faci faţă, o sfătuiesc. Eschivarea nu te ajută cu nimic.
         Nu spune nimic, fiind cel mai probabil pierdută printre gânduri, o tornadă de cugetări ce nu-i dau pace.
         - Poate voi încerca, rosteşte cuvintele rar, încetişor, ca şi cum s-ar fi chinuit să prelungească ceva.
         Fără niciun avertisment îşi ia mâna dintr-a mea.
         - A fost plăcut să discut cu tine, murmură, cu o rezonanţă definită în glas.
         Şi mie, i-aş dezvălui, dar parcă asta mi-ar da de înţeles că s-a terminat, că este sfărşitul conversaţiei noastre. Încă este o străină, dar parcă mi-e cea mai bună prietenă. Aşa mă simt cu ea aici, lângă mine. Nu vreau să-mi iau deja la revedere de la ea, ci, dimpotrivă, doresc cu ardoare să petrec mai mult timp în compania ei. Îmi place, iar prezenţa fiinţei sale mă îmbează tot mai mult cu fiecare secundă ce trece. Sfărşitul ar fi prea trist, dar ştiu că este aproape, prea aproape.
         Îmi deschid ochii, reconectându-mă la realitate.
         Când întorc capul să mă uit la ea observ că nu mai este. Ca şi cum s-ar fi evaporat, nelăsând nicio urmă în spate. Îmi las privirea să cadă spre pământ, în timp ce mâna mea dreaptă mângâie încetişor pământul pe care a stat. Zăresc, uimit, o hărtie. O iau în mână şi constat că este un şerveţel murdar de la McDonald’s, căci are emblema aceea.


    Rămâi cu bine, străine. Poate ne vom revedea...
    [font][/font]

         Este scris cu ruj roşu, aprins, aproape deloc inteligibil. Are un scris dezordonat, mic şi gros, deşi cred că acest aspect se datorează rujului. Îl împăturesc cu grijă, apoi îl bag în buzunar, ridicându-mă. Din nou mă simt singur, dar de data asta mai bine. Mi-am revenit, datorită ei. Înainte de-a pleca mă uit spre părticica de iarbă unde-am fost aşezaţi, o melancolie dulce cuprinzându-mă.
         - Nici măcar cum te cheamă n-am aflat...

    Pasila
    Scriitor
    Scriitor

    Sex : feminin

    Mesaje : 3265

    Data de înscriere : 18/04/2013

    Re: Firmituri de realitate

    Mesaj Scris de Pasila la data de Sam 3 Aug 2013 - 16:21

    ALLLEEEEEEEEE, hai sa ne sinucidem. Am sters tot, am selectat din greseala si am dat ctr + C si POC s-a dus tot! Oficial mor. Daca era pentru altcineva il dadeam dracu de comm si stergeam post-ul, dar e pentru tine si o sa-l scriu din nou. 

    In primul rand, dupa ce te omor pe tine, ma sinucid din cauza constiintei care nu mi-ar da pace. Nu, nu am niciun topor sau ceva, dar am invatat de curand sa ucid cu un borcan de gem si un pieptene roz. Ooo da, le am. 

    In al doilea rand -3 minute mai tarziu, dupa ce am pregatit camera ca sa te torturez- A FOST SUPERB!!!! Vezi? O spun mare si tare si clar ca sa vada toti si sa stie ca am dreptate. 

    Ai descris asa de frumos, minunat, genial, superb-> minciuna! A fost totul perfect Love it Ah, da, asa a fost. Perfect. Toata atmosfera aia superba - care a baut si m-am imbatat eu? Voiam sa scriu perfecta- m-a atins direct la inimioara. Ca ei si-au spus totul, cu toate ca nu se cunosteau. Si asta mi-a placut mult, ca nici nu-si stiau numele, insa isi puteau simtii unul altuia sentimentele. Think Si ea i-a spus ce-si doreste, ce simte si ce gandeste si el ei.. si totusi erau straini, dar se simteau asa de apropiati.. Think Wow, imi place :> Chiar imi place. Ba nu! Iubesc one shot-ul asta, ti-a iesit chiar foarte bine, ca orice scrii de asemenea. Si parca am fost si eu acolo, ca o fantoma, pentru ca eu vedeam si auzeam, ei nu ma vedeau. 

    Mi-a placut mult ideea ta. A fost foarte reusita, desi mi se pare scurt ca marime, cand ai descris si ai narat nu mi s-a parut grabit Think Dar daca stai sa te gandesti asa, nimic din ce scrii tu nu e grabit vreodata. 

    Un adevarat talent, si Rose zicea de mine, de LOL? si altii, dar tu ne intreci pe toate cu felul tau de a scrie pe care eu il ador, pot sa spun ca eu sunt cea mai mare fana a ta macar de pe forum-ul asta? Pot, pot? 

    Ah, si am de gand sa te fortez sa scrii un nou one shot cat mai curand Love  Acum pot *evil* Daaaa, da, dar la naiba, ti s-a strica tie - DIN NOU- laptop-ul! Nu e drept, iti spun, nu e drept! Asa ceva nu se poate inampla. Nu noua. 

    Oricum, nici nu stiu ce sa-ti mai spun, pentru ca totul a fost perfect, asa cum ma si asteptam de la tine, nici nu stiu daca macar au existat greseli gramaticale, inorogii sa le vada, eu eram prea cuprinsa de atmosfera ca sa realizez. 

    ps: Sorry ca dau edit asa tarziu, dar am mai avut si altele de facut intre timp. Vina mea. 

    ps2: Anunta-ma cand mai pui one shot-uri, ca sa fiu tot eu prima. ;;]

     

      Acum este: Vin 9 Dec 2016 - 21:17