Contul membrilor cu numărul de mesaje postate (topicuri, comentari etc.) = 0, vor fi șterși de pe forum în următoarea săptămână.

    Doar pasiune

    Distribuiti
    avatar
    Raven
    Membru
    Membru

    Sex : feminin

    Doar pasiune

    Mesaj Scris de Raven la data de Mier 27 Mar 2013 - 19:07

    Din nou Eu! Acest fic este mai vechi, scris de Crăciun, din plictiseală. Ce să şi faci când eşti singur şi talentul te chinuie?! Titlul "Doar Pasiune" este puţin cam ciudat şi neinspirat, dar pe parcursul povestirii o să se înţeleagă mai bine de ce am ales acest titlu. Despre acţiune, personaje şi altele vă las pe voi să le descoperiţi şi criticaţi. Capitolul I. este un fel de "prolog", deci o să fie scurt.
    ~ Lectură plăcută ~


    Capitolul I.





    Nu îmi „iubeam” meseria la fel de mult cum „iubeam” începuturile de an! Impozitele şi taxele trebuiau plătite, dar aveau un termen limită până când se puteau plăti, un timp prea scurt în care oamenii se călcau în picioare şi aşteptau la ghişee în cozi infernale. Lumea era prea grăbită ca să poată aştepta câteva minute la coadă civilizat. Nu era de mirare că lucrurile mergeau aşa încet şi prost.
    Deşi era de abia ora zece, sălile de aşteptare erau pline de oameni, mai ales de batrâni care veneau în fiecare an cu noaptea în cap ca să fie siguri că-şi plătesc la timp taxele şi impozitele către stat fără să fie penalizaţi cu alte taxe suplimentare.
    Nu, nu regretam faptul că am urmat un liceu, o facultate, că am facut cursurii de perfecţionare ca să pot concura pentru posturile vacante la marile firme. Nu regretam faptul că mi-am pierdut aproape toată viaţa făcând şi îndeplinind dorinţele părinţilor.
    Au vrut să devin economist, asta am devenit! Ca să ajuns sus, să stau la un birou pe un scaun moale şi să privesc de la etajul zece panorama oraşului, trebuie mai întâi să-mi târăsc coatele pe bancile facultăţilor, prin examene, interviuri de angajare şi altele. Timpul meu liber s-a rezumat doar la joburi de toate felurile ca să pot face rost de bani pentru a putea să-mi plătesc studiile, chiria, iar relaxarea însemnând trei, patru ore de somn. Voiam să fiu independent, să nu fiu tot timpul la buzunarul mamei sau al tatei, dar asta m-a costat tinereţea. După multe încercări, perioade grele, am reuşit să-mi găsesc un loc de muncă cât de cât stabil, însă foarte stresant, obositor. Care nu solicita forţă fizică, ci multă răbdare şi putere psihică de invidiat.

    Când credeam că ziua o să treacă fără incidente majore, fără ca imprimanta să rămână fără tuş, fără ca calculatoarele vechi să nu mai facă faţă comenzilor şi să se defecteze... Fără colegi iubitori, care te-ar turna şefului la prima, oricât de mică, greşeală.
    Dar dorinţele se îndeplinesc doar de Crăciun şi atunci, ce-i drept, forţat.
    Dupa atâţia ani de visat şi crezut intr-o lume bună, unde toţi se înţelegeau între ei, mă trezisem prea brusc într-o lume rece unde zâmbetele erau ca şi vopseaua pe perete, de decor. Începeam să regret decizia mea de a deveni economist... Ce se alesese de toată munca mea de ani de zile?! Faptul că am devenit un funcţionar public care îşi termină nervii cu oameni inculţi, care nu ştiu să completeze un formular cu numele lor, adresa şi CNP-eul!

    „ – Revino-ţi, frate! Eşti la muncă! Ai timp de visat la noapte în patul tău călduţ ce te aşteaptă acasă, dacă nu dormi iar pe scaunul de la birou, semnând hârtii.”

    Eram obosit. Seara trecută a trebuit să muncim peste program pentru a compensa lipsa uneia dintre colege care era în concediu de maternitate, iar asta a însemnat program până la miezul nopţii, deşi program propriu-zis cu clienţii se termina la ora 19:00. Dar în ziua de azi nimic nu se mai respectă!
    Ghişeul şi aşa prea mic, plin de hârţoage, ştampile şi altele era acum prea neîncăpător pentru mine. Ghişeul vopsit într-un galben pal - ce candva a fost alb-, era ca o menghină. Simţeam cum cu fiecare secundă că aerul din încăpere se împuţinează, iar bătăile inimii mi se intensifică, devenind dureroase. Ochii mi se împăienjeniseră ( îmi iau ochelarii şi îi şterg pentru a nu ştiu câta oară în ultima oră) şi scaunul se învârtea în imaginaţia mea într-un mod ce-mi dădea greaţă.

    - Te mai gândeşti mult până îmi dai adeverenţa aia?
    Auzeam o voce enervată, aproape exasperată, dar nu mai aveam putere să răspund. Întind mână spre birou pentru a lua acea nenorocită de hârtie, dar nu mai apuc. Fără să pot face ceva o durere surdă puse stăpânire pe mine, ochii mi s-au închis forţat, devenind totul negru în jurul meu.
    - Să sune cineva la ambulanţa! Ghişeul 4... Ajutor...!
    Au fost ultimele cuvinte strigate în disperare de o persoană pe care le-am auzit înainte să leşin.
    avatar
    Reeah
    Ex Staff
    Ex Staff

    Sex : feminin

    Re: Doar pasiune

    Mesaj Scris de Reeah la data de Joi 28 Mar 2013 - 17:58

    Bună, draga mea! M-ai făcut curioasă atunci când am citit titlut, aşa că, uite-mă aici. Hm, să înţeleg că asta semnifică pasiunea unui adult pentru şcoală şi pentru a le îndeplini dorinţele părinţilor. Şi, nu ştiu, am impresia că asta l-a afectat foarte mult, chiar dacă acum nu lasă urme de regret. Cu doar patru ore de somn, nu este om sănătos, deoarece el avea nevoie de mai multă odihnă. Oare de ce acest leşin ? Vreau să te felicit pentru estetică şi text care au fost impecabile şi ai ştiut să dezvălui atât de bine acel stres pe care-l suportă un economist! :-* Aştept capitolul următor, spor la scris şi multă inspiraţie! Big Hug
    avatar
    Raven
    Membru
    Membru

    Sex : feminin

    Re: Doar pasiune

    Mesaj Scris de Raven la data de Joi 11 Apr 2013 - 16:12

    Mersi, Reeah pentru că ai trecut pe aici! :") În acest capitol o să găseşti răspunsurile la majoritatea întrebărilor tale.
    - Lectură plăcută. -


    Capitolul II.




    Soarele îmi mângâia faţa cu lumina sa, făcându-mă să mă foiesc şi să vreau să-mi deschid ochii. Încerc să-i deschid, dar îi închid imediat ce resimt o grismă de toată frumuseţea la ceafă. Mă las înapoi pe pat şi încerc să-mi limpezesc gândurile în ciuda durerii de cap. Mirosul înţepător de dezinfectant combinat cu un uşor iz de lămâie şi un zgomot infernal provenit de afară şi de pe hol... Nu puteam fi decât într-un singur loc... Într-un SPITAL! Nu-mi aminteam decât faptul că am leşinat şi nişte ţipete de ajutor din acea dimineaţă... Iar faptul că mă aflam pe un pat de spital cu perfuzie în mână dreaptă nu însemna decât faptul că starea mea de sănătate e precară.
    Încerc să mă ridic în capul oaselor de pe suprafaţă nu tocmai confortabilă a patului, care scotea un scârţâit enervant la fiecare mişcare. Îmi deschid ochii, clipesc de două ori, de trei ori până ce ochii mi s-au obişnuit cu lumina neoanelor din cameră. M-am întins spre noptiera din stânga patului şi mi-am luat ochelarii pentru a avea o imagine mai clară în faţa ochilor.
    Priveliştea pe care am văzut-o nu a fost tocmai una frumoasă, dar nici neplăcută pentru acea ocazie.
    O cameră nu foarte mare, destul de bine întreţinută cu două paturi şi două noptiere lângă acestea, iar peretele din partea opusă era acoperit de faianţă albă în care îmi puteam vedea reflexia. În colţul drept lânga uşă era o chiuvetă şi o oglindă.

    Aveam noroc, patul în care mă aflam era chiar lângă geam, putând să simt aerul rece de afară, chiar dacă geamul era închis. Perdeaua era trasă aşa că nu puteam să văd prea multe prin perdeau seme-transparentă, puteam doar să-mi dau seama cât e ceasul după poziţia soarelui, fiincă in salon nu era nici un ceas.
    Nu am avut mult timp de inspectat camera sau să mă gândesc la altele pentru că uşa s-a deschis fără zgomot, iar în salon au intrat o asistentă şi doctorul. Doctorul nu părea mai bătrân de 50 de ani, după faţa sa, dar a fi doctor e o muncă grea, iar tinereţea nu ţine mult.
    - Bună seara. Cum te mai simţi?
    Se auzise vocea calmă şi puţin răguşită a doctorului.
    - Bună seara. Răspund pront cu un zâmbet chinuit de durere pe faţă. - Mă simt destul de bine, dar capul mă doare în continuare.
    - E ceva normal să te doară, ai nevoie de odihnă şi de un regim de viaţă mai liniştit şi mai sănătos. Organismul uman are nevoie de odihnă, adică de şase, şapte ore de somn pe zi, nu la câteva săptămâni.
    În timp ce doctorul îmi explicat starea mea de sănătate şi rezultatele analizelor care erau destul de bunicele, spunându-mi totodată şi ce aş putea face ca pe viitor să nu se mai întâmple astfel de incidente. Asistenta îmi scoase perfuzia şi-mi luă tensiunea cu un aparat al cărui nume îl uitam tot timpul.
    După ce am fost informat cu privire la starea mea de sănătate, doctorul a spus că pot să fiu externat în acea zi, dar nu înainte de a-mi face o reţetă cu medicamentele pe care urma să le cumpăr pentru a ameliora durerea de cap.

    După o oră de umblat prin farmacii pentru a-mi putea face rost de medicamente, capul parcă nu mă mai durea aşa de tare, se pare că aerul rece îmi făcea bine.

    -Prea mult stres... Îmi spun încet în gând.
    Fiindu-mi prea lene şi fiind obosit după o aşa zi am hotărât să iau un taxi până acasă.
    Urc în taxiul pe care-l găsisem liber şi îi spun adresa şoferului. Era linişte în interiorul maşinii, care ers luminat doar de becurile de iluminat public şi spoturile publicitare din oraş. Oraşul prindea viaţă, deşi era mijlocul iernii viaţa de noapte era la mare căutare. Ciudat era faptul că nimeni nu mă sunase... Nimeni de la servici, nici mama, nici Keith... Încep să-mi căut telefonul ca disperatul în geantă, în buzunarele de la pantaloni, până la urmă îl găsisem în buzunarul de la haină. Voiam să-l deschid şi să văd câtă lume încercase să mă sune disperată, dar ecranul rămase tot negru.
    - Băga-mi-aş picioarele... nu mai am baterie la telefon! Totul nu fusese decât o şoaptă, aşa că şoferul nu auzise.

    ***

    Ajunsesem după un sfert de oră în faţa blocului unde se afla apartamentul cu două camere în care locuiam împreună cu Keith, un coleg cu care împărţeam acel apartament încâ din primul an de liceu. Era un tip sociabil, deschis la discuţii de orice fel şi câte odată prea optimist pentru anumite situaţii, doar era artist. Scara blocului era liniştită aşa că am luat-o încet pe scări până la etajul cinci. Cum era şi de aşteptat, liftul la fel de bătrân ca şi blocul s-a hotărât să-şi ia un concediu pe termen nedeterminat, după ce era să omoare câţiva oameni. Puţină mişcare, mai ales după o zi petrecută în spital, era bine venită. Totuşi mă uimea faptul că nimeni nu a venit la spital să-mi aducă flori ca la o prospătă mămică sau portocale, dar lăsând la o parte ironia, era ciudat. Ajuns în faţa uşii am realizat că nu aveam cheiile la mine, defapt niciodată nu le aveam la mine, totuşi speram ca la ora asta Keith să fie acasă şi nu la atelierul său.
    Nu aveam puterea necesară să mai fac încă o jumătate de oră cu taxiul până în partea cealaltă a oraşului pentru nişte nenorocite de cheii pe care le puteam avea în servietă acum, dacă nu eram aşa aiurit!

    Am apăsat butonul de la sonerie cu emoţie de câteva ori, rugându-mă în gând la Dumnezeu ca cineva să-mi deschidă. După vreo două minute care au părut o eternitate, uşa se deschise şi-n prag apăru colegul meu de apartament întâmpinându-mă cu un zâmbet călduros aşa cum făcea de fiecare dată. Imediat ce l-am văzut l-am îmbrăţisat strâns de parcă de acea îmbrăţişare depindea viaţa mea. Surprins de gestul meu atât de prietenesc şi brusc, aprope căzuse din picioare.
    -Ce ai, Viktor? Stai aşa prost cu hormanii, frate? Am început să râdem amândoi şi să ne desprindem din îmbrăţişarea mult prea prietenească.
    -Nu, nu stau aşa prost cu hormonii precum crezi tu, doar că azi am avut o zi puţin altfel decât celelalte. Nu puteam să nu mă amuz de faţa lui plină de uimire şi curiozitate totodată, precum un copil de grădiniţă care nu ştie ce o să-i aducă moş Crăciun.
    - Haide, uimeşte-mă, sunt dispus! Înainte să-i destăinui mica păţanie m-am aşezat pe un scaun din bucătărie pentru a mă odihni, Keith urmându-mi exemplul şi aşezându-se pe scaunul din faţa mea. Am tras adânc aer în piep şi am început să vorbesc.
    - Azi s-a întâmplat la locul de muncă ceva ce nu se întamplă în fiecare zi... Înainte sa-mi pot termina fraza, Keith mă întrerupse:
    - Ţi-au mărit salariu şi putem şi noi, in sfârşit să ne cumpărăm o canapea nouă? Sau ai fost promovat pe un post de conducere superior? Hai, spune-mi odată!
    Nu îmi plăcea să dezamăgesc lumea, dar asta e...
    - Nu, nu mi-au mărit salariul, nu am fost promovat. De fapt voiam să-ţi spun că azi am ajuns la spital, cam leşinat, ce-i drept...
    - Ţi s-au agravat problemele de sănătate, nu? De ce nu-ţi iei medicamentele regulat?
    Am clipit de câteva ori până când am realizat ce aud din gura lui Kei.
    - Stai puţin, tu de unde ştii de ele?
    -Eheee, ce pot să zic... mama ta e o dulceaţă! Acum, serios vorbind, Viktor nu te poţi juca cu asta mai ales, când ştii că ai un serviciu aşa stresant, lucrezi peste program şi mai ştiu eu ce minuni. Eşti prea tânăr, omule să dai ortu’ popii! Viktor, cu tine vorbesc!

    În timp ce Keith îşi răcea gura ţinându-mi morală, eu îmi căutam încărcătorul de la telefon pe care-l găsisem în bucătărie, unde-l lăsam de obicei. Ştiam că toate cuvintele rostite de Keith erau adevărate, dar făcusem deja greşeala asta, acum nu aveam decât să supor consecinţele, cu fruntea sus şi cu demnitate. Aşteptam ca bateria telefonului să se încarce puţin ca să-l pot deschide să văd câte apeluri pierdute am.



    Ultima editare efectuata de catre Raven in Dum 28 Apr 2013 - 16:57, editata de 1 ori
    avatar
    Reeah
    Ex Staff
    Ex Staff

    Sex : feminin

    Re: Doar pasiune

    Mesaj Scris de Reeah la data de Dum 14 Apr 2013 - 7:36

    Bună, draga mea! Îţi mulţumesc că ai adus capitolul următor şi scuze pentru întârzierea mea, dar vine mâine-poimâine un examen şi na...
    Aşa, bine că cel puţin Keith i-a ţinut morală, trebuia şi mai multă după mine, dar na. De ce nu are de gând nici acum după ce a dat o raită pe la spital să aibă grijă de viaţa lui ? Şi de ce nu a venit nimeni la el la spital ? Sau nu era nimeni înştiinţat, deoarece stătuse mai puţin de o zi în spital ?
    Când s-au îmbrăţişat şi Keith l-a întrebat de hormoni, am început să râd ca o nesătulă. Laugh Cum naiba să întrebi aşa ceva ? O.O Oricum, sunt prieteni buni, dacă împărţesc acelaşi apartament din liceu. Ah, şi faza cu mărirea salariului, Keith a fost bestial cu canapeaua! :]]
    Aştept capitolul următor, spor la scris şi multă inspiraţie! Kiss
    avatar
    Rose
    Moderator
    Moderator

    Sex : feminin

    Re: Doar pasiune

    Mesaj Scris de Rose la data de Mier 24 Iul 2013 - 14:46

    Bună!

    Din cauza inactivităţii mă văd nevoită să închid acest fic. În cazul în care vrei să continui, dă-mi un p.m. şi se rezolvă în cel mai scurt timp.

      Acum este: Joi 30 Mar 2017 - 3:51